Legături brutale.

 Șapte, negativ, pentru plus infinit.

Nu ne cunoaștem, prieten drag, dar îmi apari în gând dimineața, din 7 în 7 zile, ca un semi-demon intern. Cred ca te-ai ciocnit de sternul meu în fuga ta nebună printre nervii spinali, căci de ieri mă doare orice zâmbet. Am rămas aseară, singură, pe plajă, cu amprentele tale pe retină și nu înțelegeam ce simt, așa că am întrebat Marea.

Și ea s-a sinucis în fața mea.

Știi, noi nu ne cunoștem, nu ne iubim, dar același sânge este pulsat prin amândoi. Și de ce ne-am iubi? Nu te cunosc. Nu mi-ai spus niciodată ,,Bună”. N-aș fi vrut niciodată să-ți știu numele, l-aș fi uitat după câteva minute. Mi-ești străin și etern suflet pereche.

Dacă ne vom cunoaște, prieten drag, să fugi de mine. Să fugi către nesfârșit, căci eu te voi răni. Eu nu știu a iubi. Eu n-am fost iubită, iar romantismul meu s-a stins de mult de pe cromozomi. În fața mea n-a apărut niciun străin care să-mi ofere, zâmbind, o floare. Și niciun cunoscut care să-mi cânte la chitară în mijlocul unei străzi oarecare. Eu nu sunt ca Ele, iar conștiința mea urlă de răutate. Frumusețea mea exterioară s-a topit de ceva vreme, iar cea interioară, a fost din totdeauna inexistentă. Demonii mei nu mă vor părăsi. I am just  a woman possessed by evil demons.

Iar tu, dragul meu, n-ai putea iubi un monstru.

 

Și de vei vrea să mă ai, răscolește-ți întregul sistem nervos de sute de ori. Construiește-ți un sistem de apărare împotriva mea, să am ce distruge când te vei apropia. Prezența mea îți va produce halucinații, și vei continua să te apropii. Eu am să te las, iar tu vei putea, dar .

Să nu uiți să mă săruți  înainte să pleci. Toți ceilalți au uitat.

 

Nonfulgere vii.

Oase îmbibate în Apocalipsă.

”omoară-mă încet, iubite, în secunda dintre primul și al doilea fulger. aleargă-mă printre tunete și nori sfărâmați. conturează, cu degetul arătător, o inimă ce-a fost cândva iubirea noastră. demonii tăi se tem de furtună. demonii tăi încă mă iubesc. demonii mei se îndrăgostesc de alții. dar,oare, încă se mai tem de tine?”

 Noapte posedată. Demonii ei urlă către oameni dar nimeni nu îi înțelege. Nimeni nu poate. A putea. Eu pot, tu nu poți, el ar putea să. Și nimeni nu încearcă. Tu te temi de monștri. Și-n cele 7 colțuri ale cerului negru apar linii ramificate, vii, care te caută cu sute de perechi de ochi însângerați și buze roșii, moi.

Dar, știi, prieten drag, demonii mei vor să se îndrăgostească de ai tăi, să îți zâmbească în zilele ploioase, să privească răsăritul împreună cu tine, să împartă ceașca de cafea și nopțile furtunoase, tunetele inimii și fulgerele zeilor somnoroși. Demonii mei nu mai vor să verse sânge, poate doar sângele tău pe pielea mea albicioasă și rece.

Cerul e tot negru și încă nu e 7. Și tunetele noastre, prieten drag, s-au stins.

Ți-aș scrie, acum, sute de rânduri în care să îți cer, prieten drag, să ne cunoaștem, dar să nu-mi spui numele tău, sigur îl voi uita până mâine. Mai bine să-l scrii pe încheietura mâinii mele stângi, iar eu voi zâmbi aiurea fără să știu de ce, ce, cum.

A murit și ultimul fulger. Chinul celest s-a sfârșit, iar eu. Tu. Nu ne-am zâmbit azi. Poate.

 

Interne.

Cândva, ți-aș fi jurat că-ți pot fi puls, chiar și viață. Dar tu nu știai că îți alergam prin dendrite cu moarte. Am pătruns în străfundurile existenței tale și ți-am aflat plăcerile carnale, temerile și controlam orice impuls nervos. Ți-am cunoscut demonii și am interschimbat coduri genetice. Mi-au dat și să beau vodkă și să fumez din narghileaua ta; aromele erau ciudate, activaseră în mine gânduri ucigașe; m-am abținut mult să nu îi ucid pe fiecare în parte.

Acum ascult sunetul sângelui care îți pulsează din ventriculul drept în artera pulmonară și memoria-mi e plină de replici dintr-o piesă de teatru, oarecare, pe care le tot încurc. Niciodată nu îmi amintesc numele piesei, e cea pe care știm amândoi că am jucat-o atât de bine încât până și tu, tinichea, ai început să plângi.

Câteva zile mai târziu îmi șopteai ca un nebun că mă iubești, iubeai, iubisei, iubit, sau poate era și un NU în față, un NU pe care nu l-am auzit niciodată de pe buzele tale vineții.  Ah, cum sună “te iubesc”. Rece, sec. Sunt cuvinte pe care n-am să le mai spun niciodată.

Oare ți-a spus cineva că nu te poți lăuda cu faptul că te-a iubit o roșcată?

Ar trebui să știi că interiorul tău nu se zbate-n lanțuri de fericire. Sete de răzbunare sau regret? Imbecilitate. Să nu cauți legături exterioare între noi. N-au existat niciodată. Dar știi, încă ne leagă ceva, și să nu mă acuzi, dar.

Demonii tăi s-au îndrăgostit de mine.

Cerc spre patrat.

   Mi-ai promis c-ai s-alergi in cerc pana te voi iubi.

Mi-ai promis ca vom fi o sfera, ca parfumul tau va ramane impregnat in peretii camerei mele, cei plini de crema neagra de pantofi si urme de acid. C-atunci cand vei pleca, ma vei lua cu tine. Te-am lasat sa ma faci sa ma gandesc la viitor, sa aberez, sa cred ca poate vom avea un viitor comun, dar ma indoiam mereu si m-ascundeam, sa nu alterez iubirea ce mi-o declarai, pe-atunci, pana-n panzele albe.

Dar ai alergat in linie dreapta.

Ai trecut prin 3 curbe si mi-ai jurat un patrat anorexic, care mai tarziu, din iubirea noastra, va fi devenit un cub. Dar patratul s-a stins, si noi, odata cu el. M-ai invinuit ca te-am iubit, si c-am plecat, in timp ce schimbai asternuturi murdare cu altele si mai murdare, femei frumoase cu altele si mai frumoase al caror nume nici nu-l stiai, sticle de vodka goale cu altele pline, si ma intrebam cand te vei opri.

In timp ce tu alergai in linie dreapta, ca un vector fara directie si sens, intre axele Ox si Oy, eu ti-am scris poeme, romane, randuri pe care nu ti le voi da niciodata sa le citesti si pe care nu le-ai intelege. Ar trebui sa inveti sa mergi incet. Asa n-ai mai pierde definitiv ceea ce pretinzi ca iubesti SAU iubeai. ,,Sau”, pentru ca nu stiu a schimba timpul minciunilor din trecut in prezent.

Roscatele nu sunt frumoase sau urate, bune sau rele, cu chip angelic sau demonic. Roscatele nu te fac sa suferi nici chiar dupa ce le faci tu. Roscatele iubesc si renunta la ceea ce le face rau, ca semn de autoaparare.

Sa fii iubit de-o roscata, prieten drag, inseamna mai mult decat ai crede. Si stii de ce ar trebui sa-ti para rau, si tie, ca si oricui ar incerca sa faca schimb de vieti cu tine?

C-acea roscata am fost eu.

Totem .

Zac, intr-o mlastina, capete de om.

Mizerabile, paroase; sange scurgandu-se din ochi

Si pete de smoala pe dinti.

Le iei de par, atarnand, si le asezi

Cu grija, unul peste celalalt,

Ca-ntr-un turn fara picioare,

Si fara cap.

Le imbibi in Arsenic si le lipsesti,

Ca la primul cutremur

Sa nu-ti pierzi niciun cap.

Si zeci de perechi de ochi bulbucati

Privi-te-vor, fara de vlaga,

Mazgalind zambete sinistre

Ale spiritelor adanci,

Divizand lumina celor zeci de perechi de ochi.

Vei fi prins acele capete

Si le vei blestema,

In numele lui Lucifer.

Intr-un totem.

Poem distrus.

   Ti-am promis un poem. Nu-l voi mai scrie, l-am ingropat ieri langa banca din parc unde mi-ai cantat prima data la chitara, si ultima.

 

• Au fost niste zile reci, seci, in care n-am vorbit pentru ca.

In prima dimineata un ciot mi-a strapuns carnea de pe talpa stanga si s-a afundat aproape pana la os. Il simteam cum se ramifica in mine si in zilele urmatoare una din radacinile lui a ajuns intre coaste, impungand incet inima, in speranta c-o s-o sparga. Dar nu s-a spart. In zilele urmatoare, fiecare om care ma cunoastea imi lasa cate o zgarietura sau vanataie pe trup. Azi apar in fata ta, dezgolita, sa-mi vezi corpul pictat cu violet si sangeriu, asa cum nu-l vazusesi niciodata. Sau l-ai vazut de sute de ori, dar in acele ultime cateva zile ai uitat cum arata.

Ai uitat, cum sa uiti, nenorocitule.

Ai fost infectat cu un alt tip de nebunie. N-ai fost la doctori sa te consulte, la preot sa-ti acorde o ultima impartasanie, la psiholog sa te intelegi pe tine insuti. Te-ai lasat prins in panzele de otel ale nebuniei, si te-au transformat intr-un carmangeriu egoist. Un doritor de alcool, cofeina, iarba si femei. Pentru mine-s tarfe, imi cer scuze ca nu mai am putere sa nu le respect.

Te-ai intors, schimbat, si mi-am jurat ca nu te cunosc. Pulsul meu se apropia de starea de veghe, simteam un fior prin maini si totul se intuneca. A fost prima data cand iubirea pentru tine s-a speriat. Da, iubitule, mi-a fost teama de tine, teama de ce-ai devenit. Si-am preferat sa plec, fara sa-mi iau ramas bun, fara sa-mi doresc sa-mi iau vreodata. Pentru ca stiu ca, in urma, nu l-am lasat pe cel pe care l-am iubit atat de mult; pe el l-am luat cu mine, in amintirile dulci din serile pustii. L-am lasat pe acela de care mi-a fost teama. Da, teama sa-l simt aproape, teama sa-l ating, teama sa-l las sa ma priveasca.

A fost un drum scurt, dar mi-a parut ca fiind cel mai scurt catre Iad. Am renuntat la tine, si nu pentru prima oara. Dar te-ai intrebat “la care Tine am renuntat? Care Tu m-a ranit?”. Imi lipseste Tu pe care l-am iubit, dar nu-l mai regasesc deloc in nicio gena de pe cromozomii tai.

Dar n-ai sa poti citi. “Ma doare retina”. Te vei intoarce la superbele tale tarfe si minciunile pe care le amesteci cu alte minciuni, fara sa mai stii daca exista adevar sau sinceritate in viata ta. Cel pe care-l iubeam nu mai e in tine. Considera si tu, prieten drag, ca proasta care te-a iubit, a murit. Si n-a murit de buna voie si nesilita de demoni, dar acum e  fericita. Dar nu, sangele are o concentratie prea mare si trebuie diluat, asa c-am sa plec, poate nici chiar tu nu ma mai voiai in viata ta, asa ca bucura-te, tu te-ai ales cu partea usoara; eu am jupuit carnea de pe oase, tu cureti urmele de sange de pe masuta de sticla din bucatarie. Si venise sfarsitul de prea multe clipe, nu crezi?

Sa-ti amintesti, peste ani, c-a fost candva, in alta viata, o roscata ce te-a iubit, si-atat.

Pacat, iubite, ca Raiul nostru s-a transformat in Iad.

 

Nocturne.

Vreau sa scriu un poem despre tine, sau despre moarte, dar esti inca viu asa ca sting lumina si adorm. Poate voi scrie maine, poate niciodata. Sa nu fii nemuritor. Iubesc sa scriu. As scrie un poem despre tine, despre cum zambesti, despre cum ma privesti, uneori ciudat, despre cum mergi, despre orice. As folosi sute de cuvinte inutile si as reciti cele 5-6 versuri de sute de ori, as incerca sa le modific si ar ramane intacte. Le-as scrie pe sute de foi albe din cea mai buna hartie si le-as arde pentru ca scrisul meu ar fi fost execrabil. Versurile ti le voi da sa le citesti, nu stiu prin ce mijloace, poate scrijelite pe oase, caci stiu ca asa vor trai vesnic, mai mult chiar si decat tine.

As fi putut sa scriu acum, dar sunt obosita, mult prea obosita, si simt o durere infernala la piciorul stang. Si e tarziu. O sa scriu maine, poate, iar acel poem va fi cadoul meu pentru tine, in semn ca ne cunoastem, caci n-am scris niciodata pentru tine, pana acum. Va rasari din fiecare celula, va trece prin hematii si se va bloca in coaste. Poti sa-l citesti si recitesti de mii de ori; cele cateva ganduri dispersate in sute de medii semi-transparente vor ramane impregante in memoria ta ca o pata de cafea care nu dispare niciodata, oricat ai incerca. Maine poti sa te mandresti si sa te lauzi, in fata lumii intregi, cu poemul ce iti e dedicat, dar va fi in zadar. E tot ce pot sa-ti ofer, prieten drag; totul, de la O roscata. Pe maine.

Stare de veghe.

N-am sa inchid ochii, caci te voi blestema. N-am sa lipesc pleoapele cu ceara neagra si n-am sa jupoi genele de pe cea superioara. Voi sta inchisa in cavoul ce-mi va fi calorifer si congelator, poate o alta viata, poate o eternitate. Gandurile nu mi se vor propaga in mai mult de 2 directii. Oasele nu-mi vor scartai iar articulatiile nu se vor sfarama.

Pielea imi va ramane alba, slinoasa, rece, catifelata-poate de la unsorile din ficati de pasare putreziti pe care le foloseam zilnic. Zambetul va fi sters, ca-ntotdeauna, rece, parca strivit de bataile inimii. Acea inima calda care a incetat sa traiasca pentru oameni. Parul, rosu, mereu rosu-sangeriu, al unei femei cu caracter demonic, torturata de propriile-i dorinte nebunesti lipsite de logica. Si acei ochi, inchisi, ce-au fost candva caprui, si in locul carora au ramas doua gauri negre intr-un craniu galbui, plin de panze de paianjen.

Plamanii s-au stafidit, ficatul miroase a mucegai iar creierul e doar o masa gelatinoasa, alba, ca o zeama de maduva. Parca am uitat si cum ma cheama. Imi aminteam doar initiala. A, cred.

Stiu doar ca mi-e frig. Si din ochiul stang scoate capul un vierme.

 

Psiho – tu.

Sedinta 3.

Dupa alte 7 nenorocite de zile ai trecut prin fata usilor de metal alb. Era dimineata si ploua. Iti uitasesi umbrela acasa sau nici n-ai vrut s-o iei, ‘e doar apa’. Mai stii cum te blestemam in randurile pe care le scriam pe pereti?

‘Sa ploua cu sange si picaturi de acid pe pielea-ti de demon’. 

Ai ezitat putin, dar ai intrat, ud, tremurand, in speranta c-o vei gasi acolo. Cabinetul era gol, era mult prea devreme, ca si cum ar fi fost intotdeauna prea tarziu. Ai simtit un junghi in coaste, pe partea dreapta, in dreptul inimii si te-ai asezat pe scaun. Ti-ai revenit in cateva minute si ai inceput sa-i rascolesti prin lucruri. Ai gasit intr-o cutie veche de lemn de frasin niste colturi de hartie semi-arse, si cate o inimioara desenata cu albastru. Era 7 si 17, si EA a intrat pe usa. Nu te-ai sinchisit sa te ridici si ai continuat sa ii rascolesti prin lucruri, fara macar sa o privesti. Si te-a lasat sa te uiti prin toate, fotografii, poezii, carti, fraze scrise intre orele noptii si aveai un zmabet de sinucigas.

Te-ai ridicat de pe scaun dupa cateva minute si te-ai asezat pe canapea, ca si ultimele doua dati. Ai inceput o fraza neimportanta cu ‘mai stii?’ dar te-ai pierdut dupa primele 3 cuvinte. Ti-ai asezat o mana sub cap.

‘Te implor sa ma intrebi ceva, orice.’

‘Nu.’

‘Atunci o sa-ti spun eu.’

Ti-ai lasat capul pe spate si ai inchis ochii. Erai agitat si pulsul ti-o luase razna.

‘Femeile-s niste carpe, niste mizerii. Te vaneaza, te subjuga, te fac sa le doresti si apoi te arunca intr-un sant ca pe ultimul prost. Urasc femeile. N-am iubit niciodata, nici n-am cum, nici n-o s-o fac, cu atatea tarfe care misuna pe langa mine, toate umbla doar dupa .. nu conteaza, fufe. fufe. fufe. zdrente.’

‘Si zici ca le urasti, ha?’

‘Da, toate, toate-s niste manechine pline de amprentele a nu stiu cator tarani. N-o sa ma casatoresc niciodata. Nu exista cineva pentru mine, nu o sa pot avea o femeie, s-o iubesc, sa ma iubeasca, sa fie a mea, fara sa o impart cu altii.’

‘Nu vrei sa te casatoresti?’

‘Vreau, cum nu vreau. Dar ti-am spus, am fobie de femei. E boala din tinerete, cand eram un curvar si ma culcam cu nu stiu cate. Ehe, imi placeau si mie trupurile infierbantate, fetiscanele frumoase care imi faceau avansuri, crestea mandria in mine, ca sa nu mai zic de orgoliu; eram un baiat dorit de multe, inca din liceu.’

‘Erai un prost.’

‘Da, eram. Stii mai bine ca mine. Tipele nu se uitau la mine, doar profitoarele, cu cele frumoase si care nu erau curve n-aveam nicio sansa. Poate ca meritam si eu o fata, cum s-ar zice, cumsecade, nu ceream mult, sa o duca si pe ea capu’, sa avem cate ceva in comun, sa fie dragutica, sa aiba acel ceva de ‘daca ma atingi iti rup coastele, dar sa ma si scape de latura mea monstruoasa. Am facut multe greseli, si regret multe. N-am venit aici de 3 ori ca sa-mi spui tu tot ce stii despre mine, pentru ca, oricat de curios as fi fost sa ascult cum imi vorbesti tu, rece si distanta despre toate slabiciunile mele pe care am incercat un sfert de viata sa le ascund, n-as fi avut taria sa fac asta. Si stim amandoi ca tu ai fost singura care, de cand ne-am cunoscut, a stiut ce sunt. Si mi-a fost teama. Dar ce zic eu teama, frica. O frica nebuna, de care nu scapam nici noptile, nici cand fumam. Ma simteam fara aparare in fata ta, stiam ca poti sa-mi faci rau si ca nu am cum sa te opresc, dar nu intelegeam, ca un imbecil ce eram, de ce nu profitai de toate punctele mele slabe. Am inteles mai tarziu, cand stiam ca mai bine stau departe.’

‘Aberezi.’

‘Da, cred ca e de la oboseala. Nu mai dorm de 3 nopti. Am nevoie sa ma descarc, stiu ca nu vrei sa ma asculti, dar nu prea ai de ales.’

‘Am de ales, iti sunt psiholog, pot sa te arunc in strada si sa inchid definitiv usile. Acum spune.’

‘N-am sa ma casatoresc, ma simt vinovat. Nu stiu pentru ce, inca. Mai culcat cu multe muieri, nu am dat doi bani pe niciuna. La multe nu le stiam nici numele.’

‘Probabil..’

‘Stiu c-am iubit o data, nu stiu daca a fost iubire sau ce o fi fost, da’ eram mic. Si atunci am suferit pentru prima data; de la tipa aia’ femeile mi s-au parut niste scorpii.’

‘Femei.’

‘Fufe, zdrente, nu le-a pasat la niciuna de mine, nici cat sfert de punct. Am avut blonde, brunete, rosca..’

‘Ai o slabiciune pentru roscate, parca.’

‘Aveam, am, da, am.’

‘Erai slab, timid si te exteriorizai printr-un comportament de macho foarte jegos; aveai doar prieteni care te-ar fi lasat si in secunda doi si care vedeau doar ce voiai tu sa le arati. Iti pierdeai autocontrolul foarte usor si baleai ca un caine dupa fiecare tipa ‘buna’ .

‘Ca un sclav. Doar una m-a distrus mental, si m-am razbunat pe ea, pe altele, pe toate. Urasc femeileeeee.’

Te-ai ridicat si ai venit langa EA, ai bagat mana in buzunar si ai scos cateva colturi de hartie.

‘Nu ti-a fost mila de caietele alea de le-ai jumulit, cum nu ti-a fost mila niciodata de nimic, poate doar de tine, in unele momente.’ 

Le-ai lasat pe birou, te-ai intors si ai vrut sa iesi pe usa, dar te-ai razgandit. Ai aprins o tigare.

‘Nu in cabinetul meu. Nu suport.’

‘Fa un efort. E ultima pe care o s-o mai fumez, si vreau s-o fumez aici. Ma las. Oi fi eu slab, dar e un moment bun sa renunt la viata mea de pana acum. N-o sa-mi rascumpar greselile, cum am incercat o data si am dat gres. O s-o iau iar de la capat. Dar acum, plec.’

‘Fie, cum doresti.’

‘Auzi? Iti lipseste tatal tau?’

‘Da, imi lipseste, au trecut multi ani, inca il ador.Ce mai face tatal tau?’

‘M-am vazut cu el. Ieri.’

‘Si?’

‘Iti povestesc alta data. Azi am vrut doar sa stii ca urasc femeile. N-o sa ma indragostesc niciodata. Eu sunt incapabil sa iubesc. e ceva genetic.’

‘Parca plecai.’

‘Asa credeam.’

Iesi grabit pe usi, in ploaie, si o iei la pas spre prima intersectie. Multe gropi pe strada ta, si multe balti in care calci fara sa-ti pese ca-ti intra apa-n bocancii negri de armata.

Era cald afara. De ce purtai bocanci? Si aveai aceeasi geaca. Ehh, pe data viitoare.

 

Psiho-tu .

Sedinta 2. – sa citesti si sedinta 1, tu.

 Ai venit iar.

Fix dupa 7 zile ai intrat iar pe usile de metal albicios. Erai suparat, de parca cineva te asaltase cu vesti proaste, si te-ai aruncat pe canapeaua portocalie. Nu ti-ai aruncat nici macar o privire spre EA, doar, te-ai comportat ca si cum ea ar fi acolo, si era. Ai inchis ochii si ti-ai lasat capul pe o perna albastruie. Ai inceput sa-i povestesti despre vestile proaste care te asaltau,  sa-i spui despre problemele tale financiare si certurile cu mama ta.

Cateva zeci de minute mai tarziu ai simtit o durere-n coaste si te-ai oprit din povestit, pret de cateva clipe. Apoi ai inceput sa-i vorbesti despre timp si spatiu, despre fericire si cum toate astea ti se par niste tampenii, niste stupiditati, despre cat de mult iti lipseste linistea interioara, despre faptul ca regreti multe, ca negi multe, si despre temerile tale, despre planurile de viitor pe care nu poti sa ti le faci pentru ca persoana iubita…; povesteai vag, fara sa intri in detalii, ca un fizician beat, care-si ineaca amarul intre forte de atractie gravitationala. Dupa cateva ore bune in care ai aberat cat ai putut si te-ai eliberat de cuvinte, te-ai ridicat de pe canapea si te-ai dus langa biroul ei. Ti-ai tras un scaun si te-ai asezat in fata ei, privind-o in ochi. Nu ti-a zambit, dar te privea atenta.

“Intreaba-ma.”

“Ce anume sa te intreb?”

“Pai nu asta faceti voi, psihologii? Nu-i intrebati pe ‘pacientii vostri chestii, ca sa-i descoaseti si sa aflati tot despre ei?”

“Nu chiar. Si de ce as vrea sa aflu tot despre tine?”

“Pai nu de asta sunt aici?”

“Nu. Eu stiu deja tot despre tine. Tu nu stii.”

“Bine, bine. Fie ca tine. Intreaba-ma. Vreau sa fiu intrebat.”

“Ce-ti mai face pisica?”

“E bine, inca are prostul obicei sa se urce pe monitor si sa-si lase coada sa atarne pe tastatura. Mai are momente de nebunie si se urca pe dulap si-mi sare-n cap. O stii, doar. E simpatica, de obicei doarme pe patura mea. Si cand are chef de joaca se arunca-n cablurile mele de la calculator. Atunci e enervanta. Ii arunc un ghemotoc de hartie pe hol sa ma lase in pace. Se joaca ea cat se joaca si vine iar si sare in capul meu.”

“Dragut.”

“De ce nu notezi nimic din ce iti spun in carnetelul tau?”

“Acel carnetel este pentru oameni obisnuiti. N-am nevoie de el. Deja stiu totul despre tine.”

“Mai intreaba-ma.”

“Nu.”

“Atunci plec.”

“Pleaca.”

“Sa stii ca m-am mutat. Stau singur, intr-un apartament mare; doar stii ca ma vaitam mereu ca nu am spatiu in camera, si ca trebuie sa mut n lucruri sa ma uit la tv. Mi-am luat un apartament fain, seamana cu cel pe care-l aveai tu; are  un balcon mare, obisnuiam sa ies acolo seara, sa fumez, si stateam cateva ore bune doar ca sa privesc orasul, bulevardul, oamenii, luminile, cerul. E bine singur. Dar nu gatesc. Sunt un dezastru in bucatarie. Nu sunt indemanatic, vars tot, sparg tot, nu stiu, femeile sunt cu treaba asta. Nici nu a vrut nimeni sa ma invete, nici nu am vrut. Ba nu, mint, tu te-ai oferit o data, acum multi ani, dar nu conteaza. Sunt un dezastru. Gatitul e pentru muieri. Cand o sa-mi iau o sotie…”

Te-ai ridicat de pe scaun, privind in gol, si te-ai asezat pe canapea, cu capul pe perna.

“Ce mai face mama ta?”

“E bine.”

“Ma bucur.”

“N-o sa-mi iau o sotie, niciodata. O sa raman singur.”

“Ai fobie de femei?”

“Nu. Au ele de mine. Cred ca mi se trage din adolescenta, cand eram curvar.”

“Au trecut 7 ore de cand vorbim, o sa intarzii iar la sedinta. Stii povestea, eu plec, tu ramai, iti scrii singur programarea si pleci.”

“Nu. De data asta voi pleca eu. Vreau sa stiu ca n-am sa raman singur, iar. Pe data viitoare.”

Te-ai ridicat de pe scaun si ai plecat, spre nicaieri, cui ii pasa unde, nici macar tie. Stiu doar ca te-ai zgariat in manerul usii cand ai plecat, si-o picatura de sange a cazut pe gresia alba.

S-a uscat si va ramane acolo, pana vei veni inapoi.

Psiho-tu.

   Sedinta 1. – sa ai rabdare sa citesti tot, mai ales tu.

 

 Nu te-ai fi gandit sa schimbi semnul infinitului de la plus la minus. Nu ti-ai fi amintit nimic din ce-ai facut in ultimii 17 ani.

Vei pasi grabit printre vertebrele unei  strazi, oarecare, pana ce vei fi ajuns in inima ei. Nu te va primi si te va arunca intr-o balta de sange semi-inchegat. Pleci, fara sa te mai uiti inapoi, si te opresti in fata unor usi de metal alb, ca de lift vechi;  privirea-ti cade pe o placuta neagra de lemn. ‘A. -medicul mintii tale’. 

Sute de fiori reci iti strabat dendritele, mii de impulsuri nervoase propagate iti induc o stare de confuzie si teama. Ti-era frica sa intri, frica sa pleci. Si intri.

O camera alba, simpla, calduroasa, cu pereti plini de fotografii, o canapea mica de piele, portocalie, si un birou rosu. Te asezi pe canapea si inchizi ochii. Cineva te trezeste dupa cateva minute.

‘Stiu de ce ai venit.’

Pupilele ti s-au dilatat. Ai fi sperat pana in ultima clipa sa nu o mai vezi, sa nu va mai intalniti, sa nu mai existati in aceeasi realitate. Ai vrut sa te ridici, dar te-ai prabusit pe podea. Si n-ai mai avut curaj s-o privesti. O ea, aceeasi ea, imbracata in acelasi halat alb, cu acelasi par rosu, aceleasi buze rosii, moi, ce se arata intr-un zambet stramb, aceiasi ochi caprui si aceeasi prezenta de femeie puternica, hotarata, cu acel ‘ daca ma atingi iti rup picioarele‘.

Te-ai ridicat, usor, pe canapea, ai inchis ochii si ai lasat sa-ti atarne pe spate cutia craniana. Ea s-a asezat la birou si te-a fixat din priviri. I-ai aberat si filosofat despre problemele tale cu studiile si cu societatea, i-ai marturisit ca n-ai o viata sentimentala si ca nici nu  ai timp, dar nu i-ai spus nimic despre tine. Dupa o pauza de cateva minute, in linistea deplina sfasiata doar de un scartait de pat de spital, s-a ridicat de pe scaun.

S-a oprit in fata ta, la cativa pasi, fara sa schiteze nici macar un zambet pe chipu-i concentrat.

‘Spune-mi despre tine, sau poate, vrei sa-ti spun eu?’

‘Hai ca m-ai facut curios’ – i-ai aruncat replica in fata cu acelasi sarcasm si aceeasi indiferenta ca in urma cu multi ani, nu mai stiti niciunul dintre voi cati.

‘Ce mai face tatal tau?’

Ti-a crescur tensiunea. Ti-ai luat atitudinea de om rau si furios si ai lasat capu’n jos. Nu ai mai privit-o in ochi, te-ai ridicat de pe scaun si ai plecat. Ti-era teama sa o lasi sa te vada asa cum esti, defapt. Inca iti era teama. N-ai inteles nici pana atunci ca ea stie mai multe despre tine decat stii tu.

‘Pe data viitoare.’ -ti-a soptit in fuga ta spre usile intre-deschise. Si ai refuzat sa privesti inapoi.

Dar te-ai intors a doua zi.

Te-ai asezat pe aceeasi canapea, ai inceput sa-i vorbesti iar despre problemele tale. Te-a ascultat, iar inainte sa pleci pe usa te-a intrebat, din nou, ‘ce mai face tatal tau?’. Te-ai enervat si i-ai trantit usile in nas.

Dar te-ai intors in ziua urmatoare.

Si lucrurile au decurs exact la fel. Singura schimbare era in reactiile tale cand te intreba mereu de tatal tau. Ai venit in a 7-a zi, obosit. Te-ai aruncat pe canapea, ea te privea ingrijorata de pe scaun. Ai ramas cu privirea atintita in tavan.

“Tata, pardon, ala` batranu’ .. e bine”

“Ma bucur.”

“Ne-a lasat pe mine si pe mama pentru o fufa. I-a mai turnat si lu’aia un copil, pe care, ulterior, mi l-a bagat pe gat. Dupa divort, la cateva luni, a uitat complet de mine. Mama mi-a fost alaturi, am gresit si in fata ei, mult, si-am dus certuri grave si cu ea, dar o iubesc, si ma iubeste. Am, am suferit mult, nimeni nu m-a apreciat niciodata, nimeni nu mi-a aratat un dram de afectiune multi ani, prea multi, poate. N-a fost usor. Asa. Dupa cativa ani l-a lasat nevasta’sa, si si-a amintit ca mai are un fiu. A venit la mine cu pretentii de tata ingrijorat pentru copilul sau si mi-a mancat nervii un timp. A trebuit sa vorbesc cu el, sa ma asigur ca nu se duce pe la scoala sau cine stie ce. L-a lovit brusc grija de mine, sau mai bine zis, era blonav si nu mai era cine sa abia grija de el. Ne-am certat si a disparut un timp. Apoi a aparut iar. Si iar ne-am certat. Mi-a creat multe probleme. Au fost momente in care as fi vrut sa fiu orfan. Mi-am urat tatal. A tinut mortis sa-mi puna acelasi nume ca a lu’ tac-su’. Cand am facut 18 ani mi-am schimbat numele. N-am mai vrut sa am nicio legatura cu ala`. Mama e bine.”

Timp de 5 minute nici tu nici ea n-ati mai scos un sunet. Ea s-a ridicat si a venit langa tine pe canapea.

“Cand ai intrat aici stiu c-ai vazut-o pe EA. Sperai sa n-o mai vezi vreodata. Si totusi, de ce? Nu ti-a facut niciun rau. Oricum, ai intrat aici cu teama, i-ai povestit despre problemele tale in primele 6 ori, si te-ai enervat mereu cand te intreba de tatal tau. Toate problemele tale isi au radacina in copilarie, si refuzi sa repari treaba asta. Stii, ea a incercat sa te ajute, ar fi fost acolo in orice mod ai fi vrut tu, te-ar fi ascultat si, cu cata psihologie stia, te-ar fi ajutat sa treci prin asta. Singur nu ai putut, pentru ca esti slab. Acum, sa-ti vorbesc despre tatal tau. Poate c-a fost un om rau, pentru ca v-a ranit si v-a distrus o mare parte din viata, iar tie iti e teama sa nu ajungi ca el. Te-ai gandit vrodata ca esti deja ca el, si ca tot ce trebuie sa faci este sa te schimbi? Ti-ai analizat vrodata atitudinea fata de persoanele care tin cu adevarat la tine? Si daca nu stii care sunt acelea, e simplu, sunt fix persoanele carora tu le faci cel mai mult rau. Ti-a placut sa-i faci pe cei din jur sa sufere, aveai asa, o satisfactie sadica. Si tatalui tau i-a placut sa va faca pe tine si pe mama ta sa suferiti, era prea idiot sa-i pese, sa devina constient de ceea ce face. Mai stii cum era acum multi ani, cand tu i-ai facut rau unei singure fete doar pentru ca alta te-a ranit? In acele momente, daca te-ai fi uitat in oglinda, ai fi semanat exact cu tatal tau. Mai ai timp sa schimbi asta.

Si, te-ai intors mereu a doua zi dupa intalnirea noastra nu pentru ca voiai sa auzi toate astea de la mine, ci pentru ca aveai nevoie de cineva care sa te asculte, si amandoi stiam ca doar eu eram capabila, mereu am fost, si mereu am stiut mai multe despre tine decat stiai tu. Ah, trebuie sa plec. O sa intarzii la o sedinta. Pe data viitoare.”

Si-a luat servieta dupa masa si a plecat, lasand in urma ei doar 2 urme de buze rosii pe maneca dreapta a halatului si o dara de parfum. Ai ramas nemiscat, pe canapeaua portocalie, cateva minute, apoi te-ai ridicat si ai pasit spre birou. Observi, aruncata, agenda si lista ei cu programari. La sfarsitul listei iti mazgalesti initiala fostului tau prenume, pe care ea o stia atat de bine, inchizi agenda, o lasi pe birou, trantesti usile in spatele tau si pleci, spre intersectia dintre strada Nicaieri si bulevardul Oriunde.

Vei mai veni, la o a doua sedinta, neschimbat.

 

 

 

 

Eu nu mai sangerez.

Sa-ti stergi rujul roz de pe gulerul camasii inainte sa apari in fata mea.

Ai sa vii sa ma intrebi despre viata, iar eu iti voi povesti despre moartea pe care ti-am cersit-o de mii de ori. Ai sa ma inviti la o cafea, voi refuza si te voi cara dupa mine intr-un sat oarecare, intr-un cimitir nu atat de oarecare. Iti vei aminti de crucea aceea din coltul dinspre apus al cimitirului si vei cadea in genunchi; l-ai plans atunci, cand i-ai promis niste nimicuri de care oricum ai uitat dupa doua zile, si acum. Eu l-am plans in fiecare zi. O sa-i aprinzi o lumanare; in ultimii ani am aprins in fiecare saptamana cate una, in locul tau, fara ca tu sa fi stiut. Te voi lasa singur cateva minute, apoi te voi chema scurt cu un ‘E tarziu, hai.”. Nu-l voi plange in fata ta. Sa nu crezi ca, daca am cazut o data, candva, o sa mai cad si a doua oara.

Ai sa ma lasi in fata blocului, acelasi bloc in care m-ai vizitat candva si ti-a placut privelistea, doar ca eu nu voi intra iar liftul nu se va mai bloca iar la etajul 7 si cheile mele nu vor mai fi ascunse sub presul de la apartamentul 37. Tu ai sa zambesti dupa fiecare cuvant de-al meu, in timp ce-ti povesteam cat de bine imi merge cu studiile la Med`. Am sa termin de povestit, am sa te privesc in ochi pentru prima oara dupa multi ani si am sa-ti intorc spatele. Imi vei arunca in urma o replica nenorocita ‘Nu te-ai schimbat’ si o vei fi zis pe un ton sictirit. ‘Si tu tot un nenorocit ai ramas’. Si-am sa plec.

Sa nu renunti la principiile tale de tarfa aristocrata; sa-mi lasi mie ziua in care o sa-ti rad in nas, emanand satisfactie, cand voi vedea cum pana si propriul tau trup te va trada. Ai sa stii, pana in ziua aceea, ca am fost singura: care si-a dat seama de zeama de materie din interiorul tau, de cat de putred erai, cat de singur te simteai, de faptul ca ai tai nu te-au apreciat niciodata, si toate problemele create de ‘ala` batran’; ca oricat de mult rau ti-ar fi facut, prin vene ii curge acelasi sange ca si tie, si ca tu nu vrei sa ajungi ca el, dar tocmai asta devii; il vezi ca pe un ‘om rau’, te-ai uitat vreodata in oglinda sa vezi ce mult ii semeni? Nu trebuie sa-l cunosc pe el ca sa imi dau seama ce fel de om e, imaginea lui e rasfranta in tine. Iti stiu toate slabiciunile, toate punctele tari si slabe, dar nu te-am studiat ca pe un cobai atata timp ca sa iti fac rau. Stii, as fi vrut sa-ti fiu psiholog. Din vina ta m-am apucat de psihologie. N-as fi trecut prin toate daca nu aveam un psihic atat de puternic, si iti multumesc. Nu ceream sa-ti fiu prietena, cunostinta, sau altceva. Nu ceream sa ma suporti, sau sa vorbim, sau sa exist. Doar psiholog; pentru ca aveai nevoie de cineva care sa te asculte, sa te indrume, sa iti dea sfaturi, fara niciun fel de implicare emotionala. Iar eu eram capabila sa te ajut, dar nu ”te-ai fi deschis in fata mea”, de parca n-as fi stiut deja din ce esti facut.

 Si din acea zi nu ne vom mai vedea, caci eu imi voi continua studiile, voi continua sa ma lupt pentru ceea ce imi doresc sa fiu, si amandoi stim c-o sa reusesc. Poate ne vom mai intalni prin spitale, poate si mai bine Nu. Oricum nu ne-am cunoaste, de parca ne-am cunoscut candva.

Iar la sfarsit, oricand ar fi, oriunde ar fi, n-am sa spun ca regret ceva, caci din acea zi, de cand ‘nu va mai fi o alta data’, n-am mai sangerat.

Poate doar in momentele mele de fericire,

cand imi infigeam cioburi in carne si curgeau siroaie… 

 

Em`-killer.

You were her weakness,

Her blood and her disease;

Running through her veins

Crushing bones, melting souls,

Burning eyes in the name of Hades.

 

She was left alone, drinking poison

And cutting her flesh ‘till bleeding.

She has never blamed you

For every broken promise;

But she loved you, once.

 

You’ve killed her demons

And she started fighting herself;

She was drowning in memories,

But nobody saw her struggle;

‘Coz she was already dead.

 

You killed her without any remorse

And time erased all that pain;

Everyday, she inhales your thin air,

Trying to tell you nothing;

‘Coz you, both, were in love, once.

 

 

-a.m.7

Spital,1.3.

-eu scriu şi fără destinatar-

      Apari ca un vultur, în faţa mea,încercând să-mi sfâşii carne, carne şi iubiri pierdute, aruncate în neant. Râsul tău sarcastic îmi alunecă printre canalicule şi mă înnebuneşte. Mă întorc cu spatele şi fac un pas, şi încă unul, şi încă unul. Cât mai departe de tine, cât mai încet de lume.

     Intru în sala de aşteptare a vechiului spital şi mă opresc în faţa unui zid semi-transparent. Îmbrac halatul alb, cu mici pete gălbui de iodură de potasiu. Printre şuviţele întortocheate de păr roşu sângeriu, niciodată altă culoare, simt în coaste o umbră, o siluetă, un halat alb.

   Nu vreau să ştiu, refuz să ştiu, şi plec. Încerc să trec prin zeci de laboratoare îmbibate în miros de spital şi moarte, intrând pe uşi albe, şi odată cu mine, un alt halat alb. Acelaşi halat alb, ce-mi era alături, pas cu pas, fără să-mi ceară voie, măcar, să existe. Pulsul îmi creşte, rapid, datorită lipsei de oxigen şi căldurii infernale. Brusc, apar oameni. Mă întorc spre ei şi-mi pun în braţe un halat, palid, aproape mort. Blocaj mental. Şi acum, ce fac? Îl aşez pe scaun, încet, fără resentimente, şi mă îndepartez, simţindu-i prezenţa în fiecare alveolă pulmonară.

     Halatul meu ţi-a fost alături, cu petele lui gălbui, cu nasturele lui sfărâmat, pentru că a vrut, pentru că îşi făcea griji, pentru că te-a iubit, cândva, dar nu-şi mai aminteşte când. Tot arunci priviri negre, fulgerătoare, spre mine, în timp ce eu caut. Caut cu dendritele un alt halat, roz, ce ar fi trebuit să-ţi fie alături. Dar, n-a fost să fie. Şi-ţi urmăresc halatul ajungând la culoarea iniţială. O stare de ameţeală îmi acaparează trupul şi rămân blocată, cu picioarele înfipte în podeaua lucioasă şi înconjurată de sute de eprubete cu sânge. Sângele meu, sângele tău, sângele altora. Mi se face dor de propriile-mi hematii şi ies pe un hol întunecat. Singură. Arunc mâinile pline cu plumb în buzunarele halatului şi păşesc, fericită, prin spital, fără să întâlnesc oameni. Urăsc oamenii. Spitalul e Rai, Narnia, sau cum vrei tu s-o numeşti. E locul în care sunt fericită, iubesc, nu am probleme şi în care nimeni, dar absolut nimeni nu mă poate răni, nici ei, nici măcar tu. 

    Ajung în capătul coridorului pustiu, alb, dulce şi călduros. Mă întorc spre stânga, nu văd nimic, doar o uşă pe care stă lipită, pe sfert, o hârtie pe care scrie simplu ,,şapt.,, E-ul lipsea. E-ul nostru a dispărut, şi înlocuit cu ,,a fost,,. E-ul nostru i l-ai dăruit ei, Reginei Întunericului, într-o noapte cu lună plină şi fără stele. În aceeaşi noapte în care Eu-ul tău a murit. Deschid uşa şi un scârţâit teribil mă trezeşte din hibernare. Văd, în ceaţă, un dulap de spital,vechi, ruginit, pe care e lipită o bucată de leucoplast: ,,Defect,,. De ce e defect? E vechi, a găzduit miliarde de amintiri, iar ei îl lasă acolo, în camera aceea rece şi sumbră, să îngheţe de singurătate. -Nenorociţii, hienele. Sper să ardeţi în flăcări.- Fac o plecăciune în faţa lui şi mă îndepartez, mulţumindu-i că a existat.

    Sute de uşi, identice, fără clanţă. Trec pe lângă toate, n-au existat, sau poate, cândva. La mijlocul coloanei vertebrale a holului mă opresc. Lovesc cu tibia una dintre uşi, se deschide şi pătrund înăuntru, printre cărnuri. În faţa mea, două halate contopite într-unul singur, o cuvertură sau ceva. Le ignor şi îmi aştept rândul, căci urma să fiu injectată cu aer, iar venele-mi groase vor fi purtat doliu, doliu pentru tot ce-a fost vreodata sângele meu.

   Când se va fi terminat tot, voi ieşi din spitalul vechi prin spate, prin alte laboratoare şi alte săli de aşteptare, şi voi vrea să râd, să râd mult şi zgomotos, căci halatu-mi va fi pătat cu sânge, şi de această dată, nu al tău. Voi pleca spre nicăieri, gândindu-mă, doar, cum de încă nu ai obosit să trimiţi săgeţi prin halate şi truse de disecţie deja sfărâmate de nervi spinali către mine. Şi mereu vei fi uitat că eu ştiu, iar halatul tău se va decolora în negru, iar pe uşă nu va mai scrie niciodată ,,şapt-e,, ci ,,şapt-a fost,,.

Şi voi vrea să dispar, să-mi pot plânge soarta între patru pereţi albi, dar tu mă vei ţintui încontinuu acolo, oriunde vei fi tu. Vei regreta, cândva, ce sens ar avea să ştii când sau cum aşa.

Doar, halatul meu mereu va fi mai alb decât al tău.

De ziua ta, te-am plans.

Ti-as putea plange moartea in mii de moduri si sute de vertebre orare, pana ce ochii mi se vor scalda in smoala, pana ce gura mi se va fi uscat si buzele se vor fi crapat, pana ce plamanii vor fi plini cu mercur si ramasite de axoni rataciti, separati de trup.

    As putea scrijeli in ziduri intregi de romane iubirea ce ti-o port, in Eternitate, pana ce voi renunta la carcasa de carne si ne vom revedea. As pastra toate celulele cu con si bastonas ascunse intre al7-lea si al 9-lea strat al retinei doar pentru fotografia inramata cu tine, ce-o voi aseza pe masa de sticla fumurie. Si-n fata ei, mereu, un sfert de os manjit cu ceara va arde lent. Niciodata repede, caci va arde intreaga mea existenta.

    Ma voi fi asezat in genunchi in fata ta, iar rotulele mi se vor sfarama cu fiecare sfert de clepsidra, si voi bea cate o picatura de ceva, orice, din sticluta cu arsenic. Ma voi exorciza si vor arde toti monstrii din al meu alt ego. Va fi miros de tamaie, dar nu dintre cele ieftine din fasii de amintiri presate si amestecate cu rasina.

     Mi-as fi extras din inima durere si as fi desenat cu ea harta Universului, fara margini, fara capete. M-as fi  dezobisnuit de culori si fapturi alcaline ce-mi zambesc amenintator.  Ma voi opri intr-un mediu concentrat in acid sulfuric si voi absorbi in tesuturi tot oxigenul ars. Ma voi dezobisnui de moarte, cum tu te-ai dezobisnuit de viata cu mine. M-as pierde intre inimi interschimbabile si le-as ciopli pe toate cu o dalta veche, fara colti, soptind cuvinte latinesti pe care nu le-am inteles niciodata.

      Iar la moartea mea, te-ai intoarce cu trupul meu in brate, alunecand pe bucati de inimi perfect triunghiulare. Iti vei cere iertare, in fata lor si-a celor 7 constelatii, pentru ca m-ai iubit, si-atat. Ma vei lasa in sicriul sifonat, acelasi care ti-a sigilat si tie trupul, si-mi vei sopti cateva umbre sterse, voi ramane singura si vei disparea,

caci de ziua ta de nastere, azi, te-am plans.

-in memoria tatalui meu, a 25-a zi fara el, azi, ziua lui de nastere.

Zero virgulă monstru.

Printre cărămizi crăpate şi mânjite cu măduvă roşie,  zaci, semi-paralizat. Cândva, lângă tine, zăcea o ea, dar nu-ţi mai aminteşti de ce. Uit-o. Neag-o. Ai rămas un monstru.

Scuipă cenuşă printre vertebrele-ţi lombare şi arunc-o-n inima ei, o oarecare. Ţi-ai fi dorit  să-i fii cianura, să-i pătrunzi în atrii şi să-i rămâi impregnat în fiecare eritrocit, şi-n fiecare celulă cu con şi bastonaş de pe al 10-lea strat al retinei, în fiecare moleculă de întuneric şi pe fiecare lacrimă prinsă de cea din urmă geană căzută pe obrazul ei stâng. Ţi-ai dorit să o sfărâmi, să-ţi ceară perfuzii şi medicamente ce i-ar fi indus uitarea. Ţi-ai fi dorit să-i fii psihiatru şi să o asculţi cum povesteşte despre tine, în ziua de şapte a fiecărei luni. Ţi-ai fi dorit să îi prinzi carnea între colţi şi să îţi scalzi maxilarul în sângele-i lipicios şi sărat. Ţi-ai fi dorit să nu îi înţelegi gândurile, nici de le-ai fi re-re-recitit de mii de ori, în sute de zile şi zeci de ani.

Ea, un acelaşi monstru, doar cu altă conştiinţă, va zace în alt Univers printre coji de piele arsă. Îţi va fi fost soţie, şi amantă, dar nu-şi mai aminteşte când, şi în ultima viaţă petrecută în apropierea ei, i-ai spus, într-o zi neagră, că îi vei fi aproape, că vei avea grijă de ea, şi ai minţit. N-a durut, doar puţin, căci ai scrijelit acele cuvinte în ziua în care pierduse tot ce-a iubit în cei şaisprezece ani. Şi ai minţit, şi te-a şters din viaţa ei, nu pe vecie, căci ar fi prea puţin. Ai fi putut să înghiţi acele cuvinte cu smoală şi să nu-i fii alături. N-ai putut, văzând-o vulnerabilă, să n-o ataci cu schije şi lame de cuţite tocite şi scaldate-n acid, în speranţa că poate va mai curge din trupul ei, aproape mort, încă o picătura de durere spre a-ţi potoli setea. Nu trebuia.

Şi, ca un monstru ce cândva a fost întreg, zaci acum, împingându-ţi colţii în cărnuri tinere şi murdare, dar fără gust, fără reacţie. Să nu regreţi, să fii fericit, căci în acea seară, la 17:17 ai murit.

Şi la moartea ta, nu s-au vărsat lacrimi, nu s-au sfâşiat constelaţii, nu s-au îngropat electroni în arsenic. Ea nu ţi-a fost alături, căci zăcea, în colţul dinspre apus al vechiului cimitir. Iubirea ei se mistuise pentru cel ce i-a fost suflet, în acea zi şi în toate cele care vor urma. Iar tu, nu mai existai, nu mai exişti, nu vei mai exista.

În-ger.

Îngerii cad, morţi.

Oameni sacrifică straturi adânci

De conştiinţă mizerabilă

Spre a-i salva.

Tu-i sedezi.

Îngeri vii, fără simţiri, fără puritate.

Negri de durere şi lacrimi.

Dă-le să bea otravă

Până se adună plumb în aripi

Şi le injectează, lor, în vene,

De-i cruţă,  morfină.

Până ce se va fi terminat

Noaptea cu cioburi de lună greoaie,

Să plouă cu pete de sânge pe mâini,

Şi mici triunghiuri crăpate de frig,

În focul lui Hades.

Şi tu, vei fi murit, de-odată-n ger,

Cu îngerul tău.

Neaga-ma.

Rasari, prieten drag, din cenusa verzuie

Ce mi-a fost candva sfert de cerc,

Si te-nalta prin capilare pana-n ochiul stang.

Ciopleste un triunghi si scalda-l in flacari.

Mergi, apoi, de-l roaga sa-ti lase in grija

Tot ce-a iubit mai mult.

Jura-i, strangand la piept o cruce de lemn,

Si-o seringa cu 5 mililitri de sange,

Ca vei iubi, pe jumatate, tot ce-a iubit el.

Mergi, apoi, de imbraca sacoul cel vechi

Caci il vei plange, si apoi il vei ingropa.

Si-n noaptea cu luna plina vei sta la mormantul lui

Si-i vei fi spus ca l-ai dezamagit.

Nu vei fi putut sa ma iubesti, pe jumatate,

Din cat m-a iubit el, chiar deloc,

Si vei pleca, plangand, si-n ceva timp,

Eu iti invadasem gandurile,

Soptindu-ti rugaminti reci,

“Neaga-ma.”

Morfina.

Sa nu ma impingi prin pereti pulmonari

Sau sa ma arunci in valuri de muschi intercostali.

Sa nu imi infectezi Universul si sa il metamorfozezi

In al meu Infern etern.

Sa nu-mi diseci hematii prin saruturi reci si imbratisari fugitive.

Sa nu-mi fii aproape,

Sa te izbesti de vene ca picaturile mici de otrava. 

Sa nu imi simti inima

Pompand sange, pentru inima ta.

Sa nu ma ancorezi in perfuzii, in 7 puncte,

Lipita cu coloana vertebrala 

De-un perete rece, intre-deschis.

Sa-mi spui c-ai sa ma mai iubesti

Chiar daca innebunesc.

Tu, niciodata si mereu, 

In noptile negre cu luna plina

Si constelatii patate cu smoala,

Sa-mi fii morfina.

Sicriu vertical.

Vin oameni de te scalda, ieri

Si-ti imbiba carnea-n formol.

Te-mbraca, fiecare, azi,

In hainele cele bune,

Apoi, peste carnea-ti rece

Si pielea lipicioasa,

Varsa lacrimi din hematii

Si urlete pornite din diafragm.

Te arunca, nemilosi,  intre 5 fasii de lemn,

Unde ramai 3 zile, negre, pana maine,

Cand demonii te vor acoperi cu o a 6-a.

Vin toti cunoscutii, cu sufletele sfaramate,

Sa te lase in groapa rotunda,

Niciodata paralelipipedica, caci e a ta,

Nu a sufletelor oarecare.

Ti-am atins trupul pentru ultima data,

Lovind cu fruntea gandurile si realitatea,

Ingenunchind in fata mortii, si ea in fata ta,

Ca un cutremur dureros

Ce prevestea dezastrul cosmic,

Moartea celui nemuritor.

O ultima privire ce-am pastrat-o,

Maine, pentru Cel, Acela, si atat.

Zambeai. Un zambet calm, mort.

M-am intors si-am inotat prin lume,

Lacrimi ascunse si urlete ascutite.

In urma-mi, sicriul a fost lasat in intuneric,

Si lopeti cu pamant si plumb

S-au aruncat.

Si-n vidul constiintei, nu se va fi crapat

Sicriul vertical.

 

- in memoria tatalui meu, azi, a 11-a zi fara el.

Nestiinta.

   A fost cutremur. Vocea ta imi rasuna printre ganduri incolore. ‘Trebuie sa vorbim’. O vena s-a spart si m-a murdarit de lichid albastru, sarat, foarte foarte sarat. Ai disparut din mintea mea si ai aparut la usa.

   Peretii camerei, albi, galbui, nu disting niciodata culorile, tot ce vad e rosu si negru. Sau negru si rosu. Niciodata separat. Peretii, plini de chestii inutile, imbibate in amintiri. Te-ai asezat intr-un colt al camerei, nu ma priveai. Am ramas atintita cu ochii spre fotografiile cu tatal meu. Imi lipseste, mult. Simt ca vidul din interiorul sufletului meu sta sa explodeze. Ma simt ca o bomba cu ceas, mereu pregatita de distrugere. Stii cum ma simt, sau n-ai nici cea mai vaga idee. Nu te apropii. Stai acolo, nemiscat, analizand coltii de calcar ce se scurg spre cutia ta craniana. 

     Ma asez in celalalt colt si iau cu mine cutitul de vanatoare. Imi crestez, poate din greseala, poate intentionat, o bucatica de carne si vad cum sangele curge siroaie. Ridici ochii spre mine si ramai tacut.

‘S-a terminat, nu?’ 

Nu mi-ai raspuns, dar stiam. Te-ai ridicat si ai facut cativa pasi spre usa. 

‘Nu stiu.’

Si usa s-a inchis in urma ta. Am ramas acolo, stiam ca trebuia sa vorbim, n-am vorbit, trebuia. In coltul acela mic al camerei am lasat cutitul de vanatoare si-am plecat. Am trantit in urma mea usa apartamentului 37 si nu am mai deschis-o niciodata. De ce? Pentru ca tu n-ai stiut.

Haos.

   Inima bolnava, grabita spre nicaieri, intr-un haos al batailor sale. Piele aspra, moale, lipicioasa, mirosind a margarete. Plamani plini cu plumb doar pe jumatate. Restul, amintiri. Neuroni speriati, alergand unii spre altii, blocati in sinapse. Nervi spinali relaxati, morti, nervi cranieni fortati, ca-ntr-o turbina. Capilare ce se anastomozeaza, blocand hematii. Hematiile? Nu. Oare?

Rotunde, mici, fara creier. Ca tine. Ca voi toti.

Ma opresc. Gandesc. Nu trebuie. Fac asta de prea mult timp. Ma zbat. Nu ma lupt cu forme de inteligenta sau genii incarnate, sau macar oameni, ci cu un sistem putred, si-am obosit. N-ai cu cine, si i-ai speriat. Asta inseamna ca esti o forta. Toti stiu ca vei castiga, doar tu nu. De ce sa continui? Pentru ca “de ce nu?”. Toti ma ataca. Joc teatru. Ma prefac invinsa si atac fix la momentul potrivit.

Malefica? Tu nu. Eu da, mereu.

Scriu tot ce ma framanta. Ma tulbura fiecare molecula de aer. Vechi haos. M-ai pierdut definitiv, si irevocabil. Vesnic e prea putin. Nu stii ce vrei, poate esti prost, dar nu-mi poti fi alaturi. Ramai cu ea, pot si singura. Si pe el il iubesc, mult, si n-am sa renunt, caci stiu ca mi-e alaturi, si el te-a acceptat, tu nu. Miroase a ars, uita-ma. Functia f de x definita pe, vectorul v de i, oda in metru antic, tic tac, colaps.

 

Carbune

Mic, rotund, cu miros de pre-arsura. Te scalzi in propriul lichid negru. Ramai blocat in smoala si iti analizezi textura pielii. Esti rece, pana intr-o zi.

      Cand focul mortii te ataca si existenta ta se va sfarsi. Repede sau lent, in functie de durerea pe care trebuie sa o suporti. Arzi, rapid, fara sa intrebi “de ce?”.

      Nu stii cum, ci doar ca asa ti-a fost scris in stele si resturi de sisteme solare. Arzi repede, fara cuvinte, cu flacara neagra, si o mana arunca-n tine cateva mici bucatele de tamaie. Tamaia te sperie, dar te linisteste. Dupa ce arzi, si odata cu tine, fiecare nucleon, o ploaie de lacrimi va cadea peste ramasitele tale si le va spala.

       Sufletele celor vii te vor plange si iti vor regreta pierderea. Iar tu, tu vei fi fericit. Caci din ultima faclie s-au aprins mii de lumanari. Pentru cel pe care l-ai iubit toata viata ta. Si ai ars, din dragostea pentru el, cu fiecare molecula din tine, ca un semn ca fara el, viata nu va mai fi la fel.

        Si esti, acum, un mic rotocol de cenusa. Vantul te va spulbera usor peste acel mormant din marginea cimitirului, oprindu-te in fata acelei cruci, maronie, pe care e mazgalita cu alb un nume atat de cunoscut de tine, si vei sti de ce ai ars, vei zambi si ultimele tale cuvinte, carbune, vor fi auzite doar de el.

 

 

Urban, in mine.

     Te privesc, eu-le, grabita si rece, ma prinzi de mana dreapta si ma tragi spre nicaieri. Nu-mi auzi urletele de disperare si te opresti prea tarziu, la un colt de strada. Pustiu, rosu, morbid. Imi arunci in brate un craniu. Rece, catifelat, perfect. Parca prea perfect.

      M-am aplecat si am luat un ciocan. L-am lovit o data si nu s-a sfaramat. L-am mai lovit o data, si inca o data, si inca o data. Si tu, si eu, si restul omenirii. Nu avea nici macar o fisura. L-am sarutat pe frunte si l-am infasurat in catifea neagra.

       M-am intors iarasi spre tine, eu-le, si m-ai prins de brat. M-ai impins spre un semafor. Era rosu, si m-ai obligat sa privesc in jur. Oras mort. Sute de cadavre semi-inghetate zaceau pe trotuare, intinse, asezate unele langa altele, niciodata lipite, niciodata departe unul de celalalt, blocate pe treceri de pietoni spre nicaieri. Si sange. Ca ramasitele unui val rosu, concentrat in hematii-mici, rotunde, moi, fara personalitate. Si nu ma tem, nici tu. Pasim prin multimea de foste trupuri ce zac peste tot, amintindu-ne ca am avut si noi candva o carcasa, dar au pierdut-o acum multi ani.

       Ne oprim in fata lui, un trup, gol, violet, palid, mort, si o lacrima cade pe obrajii nostri drepti. Te intorci si vrei sa fugi. Te opresc. Si tu si eu, eu-le, l-am iubit. Acum e mort, si amintirile noastre au disparut, odata cu el. Iar el e intr-un oras al mortii. A fost parte din mine, din tine, candva. A fost al meu, dar nu l-am avut, nu l-am putut salva. Am trait prin el, prin fiecare celula a lui, si l-am pierdut. A fost trupul meu, al tau, al omenirii.

Si fara el, si tu, si eu, ne-am pierdut in urban, in mine.

 

Brain fail.

          Esti un demon, singurul, prins intre doua Universuri si o iubire pierduta. Alergi printre oglinzi deformate in incercarea de a-ti nega propria existenta, dar esuezi lamentabil. Te arunci in vicii si manechine murdare in speranta ca, intr-o zi, o sa uiti c-a fost pentru tine, candva, o iubire pierduta. 

          Brusc, toate gandurile tale devin rosii. Si iubirea pierduta dispare. O cauti cu multe perechi de maini curate si ganduri reci, si n-o gasesti, un timp. Apoi te cuprinde disperarea, si regretul, si iubirea apare fix in fata ta.

          Te asezi in genunchi, cerandu-ti iertare, aruncand cuvinte de foc in Universul avortat si sperand ca te va asculta. Vei ridica privirea spre ea, si vei ramane fara puls. O redescoperi, astazi, ca-n prima zi cand v-ati cunoscut, poate de mii de ori mai frumoasa, poate de 7 ore mai schimbata, sau poate exact la fel.

          Intinzi oasele mainii spre ea, ars pe jumatate de dorinta de a-i simti textura trupului pentru o secunda, macar, dar nu poti. Mana ta, tremuranda, trece prin imaginea ei si-o spulbera in cele mai intunecate colturi ale mintii tale. Din iubirea ei pentru tine, ce-a avut-o atunci, ti-a fost dat tie, azi, s-o mai vezi pentru o ultima oara, dar nu si sa o atingi, caci sufletul ei este departe de tine, netulburat, fericit. Esti pierdut, si atat, caci esti pe care sa redescoperi iubirea, acum inutila, si nu o poti controla, nu o mai poti nega, nu inca. Iar ea stie, stie tot, absolut tot ce gandesti si simti si stie ca esti pe cale sa faci cele mai mari greseli. Poate incearca sa te opreasca, poate nu, doar sa te gandesti de doua ori inainte de a face pasul spre autodistrugere. Caci nu mai poti da inapoi. Niciodata.

Sper sa supravietuiesti.

 

Regrete de demon.

        Te opresti in fata unui zid si iti deschizi ochii, aruncand spre luna plina cu un urlet de moarte. Respiri de trei ori, niciodata patru, niciodata doua.

      Te intorci spre stele si iti atingi cu buza de sus, sangeranda, un canin. Simti gust de sange si te sperii. Fugi. Te opresti in mijlocul unei multimi de carnuri mergatoare si grabite. Te lovesti de cateva suflete si musti pe alte cateva, sfasiindu-le idealurile intre incisivi. Te-ai intors, plin de sange si saliva, cu o privire diabolica, si m-ai zarit. Stateam in fata ta, la cativa pasi. Mi-ai spus ca urasti oamenii fericiti. 

“Nu exista oameni fericiti, dragule. Doar oameni prosti. Dar eu si el, eu si el suntem monstri si suntem fericiti. Tu esti doar un demon, al nimanui.” – ti-am zis, zambind, cu acelasi zambet rece, malefic.

      O privire a fost de ajuns sa stiu ca imi doreai moartea. Stateam lipita de El, iar tu nemiscat, in fata noastra, pregatit de atacul asteptat de mult prea multa vreme. Regretele te-au oprit, insa, ca si atunci, ca si de fiecare data, sa ataci. Te-ai intors si ai plecat, muscandu-ti, de aceasta data, buza de jos, pana la sange.  

      Stiai ca locul tau nu mai e printre oameni, sau printre monstri, ci departe. Acolo. In locul in care nu mai stiai cine esti. cine sunt.

Ars.

Te-as vrea, intreg, cu sufletul pe jumatate mort, intre ale mele coaste, sa-mi simti textura pielii si sa te joci in parul meu rosu si sa te arzi. Sa-ti calc pe vertebre si sa nu te doara, sa fii amortit de un sarut, sau de cea de-a 13-a muscatura. Sa imi inspiri tot oxigenul din plamani si inima ta sa bata de ori ori mai repede, pentru amandoi. Sa ne pierdem in frig si intuneric, din nou, si sa admiram stelele, orasul si alte nimicuri. Nu pentru c-ar fi fost importante, ci pentru ca eram acolo, in frig, tu si eu, printre sute de mormane de zapada neagra.

Stateam lipita de tine si erai cald. Ardeai. Si eu, odata cu tine. Si din flacara aceea puternica ne-am metamorfozat. Nimeni nu va sti in ce. Sau ce a rezultat. De ce? Simplu. Pentru ca.

Am ARS.

A bitch in my bones.

Ai aparul in fata mea, fix la miezul noptii, printre moleculele de alcool din sange. Era 00:00 si mi-ai zambit, iar intunericul de deasupra noastra se colora cu artificii. ‘Chimie in aer’, si nu din cauza gazelor toxice emanate care-mi intrau in plamani si imi macinau alveolele pulmonare, ci pentru ca erai tu acolo. Si ceva ma indemna sa cred ca vei fi mereu.

   Ar fi prea siropos daca as

Ultimul an a fost ‘genial’, pentru amandoi. Stii? A meritat sa trec prin toate ca sa te intalnesc pe tine, acum. Cica’i Karma, eu zic altceva, ca ne meritam reciproc.

Am inceput un nou an cu-ale mele coaste intre ale tale, si oxigenul din plamanii tai aruncat pe pielea mea. Si gandurile tale care-mi fac sufletul sa arda incet, cu flacara rosie. Si setea pentru viata si moarte pe care as impartasi-o doar cu tine, nu pentru ca doar tu m-ai intelege, ci pentru ca doar tu ai fi capabil sa distingi sentimente.

Poate ca intre noi nu va fi iubire, acum, inca sau niciodata, dar stiu ca sunt fericita, asa cum n-am mai fost de cateva vertebre de timp, si ca trebuia sa ne intalnim, si ca traim intr-o dependenta reciproca.

Pe tine nu te voi ascunde in coaste. Tie nu-ti voi pata numele cu ura si sange. Tie nu-ti voi dedica nopti albe si reci, pline cu lacrimi. Tu n-ai sa ma lasi singura, sa ratacesc printre pereti, fara usi numerotate. Pe tine nu te voi evita.

Pe tine te voi arata lumii intregi, caci esti parte din mine, acum, maine, mereu. ♥

      Tu-mi vei alerga prin venele innegrite de amintiri si le vei colora in culoarea mintii tale. 

Ciob de 13.

           Era o zi gri, si ea statea lipita cu spatele de geamul rece.  Simtea in coaste frigul, dar nu-i pasa, o amortea, exact ca ultima gura de vodka pe care o bause. A inchis ochii pentru 2 secunde, geamul s-a crapat in spatele ei si un ciob i-a intrat in piele. S-a trezit, a deschis ochii si tot ce putea vedea erau doua brate albe, ca de stafie, incercand sa ii atinga parul moale, verde. S-a speriat si a incercat sa fuga, dar i-a mai intrat un ciob in piele. A incercat sa-l scoata, dar camasa alba se umplu de sange. A inchis ochii si a refuzat sa mai respire. Pulsul ii rasuna prin oase si o cuprinse un lesin. Apoi isi pierdu cunostinta pentru cateva clipe, parca, si se trezi, deschise ochii, vazu in jur doar carti. Tone de carti, miliarde de particule de praf. Nu-si putea misca picioarele, nici mainile. Incepu sa urle, dar nu se auzea. Ramase cu privirea atintita la o carte rosie, aruncata intr-un morman de carti negre, in fata ei. Nu putea sa se miste, sa o ia de jos, sa o rasfoiasca, dar stia ca este cartea ei.

Si in cartea ei, rosie, nu erau sute de pagini scrise. Erau 7 randuri manjite de un scris urat, ilizibil, ce semana cu urmele lasate de o penita pe sugativa. Stia, fara sa reuseasca sa vada ce scrie pe coperta, ca e cartea ei, ca titlul este simplu, nu multe cuvinte aruncate aiurea, ci unul singur, folosit de toti, zilnic, si cu toate astea, ignorat de fiecare dintre noi. Doar pentru ea, acel cuvant inseamna tot.

    Si  nu a incercat sa-i imite pe alti scriitori, aberand in jurul acelui cuvant sute de pagini. Ci 7 randuri. Iar pe al 9-lea s-a semnat, lasandu-si amprenta cu lichid negru, ca o pata in memoria literaturii.  Avea un scris frumos, dar in cele 7 randuri, parca nu era scrisul ei. Parca n-a vrut ca cineva sa inteleaga gandurile ei, viata ei, cartea pe care o scrisese pentru Lume. De parca Lumea, cea in care a trait atata timp ar fi fost prea rea pentru a-i intelege scrisul. De parca oamenii nu ar fi inteles nimic si-ar fi aruncat cartea-n foc. Isi iubea cartea. A recunoscut-o printre toate, si nu pentru ca era rosie, si nu pentru ca era a ei, ci pentru ca ardea, intocmai unui suflet rau ajuns  in Infern. Si a inchis ochii. Nu putea suporta sa vada cum Lumea distruge ce ea a scris, candva, cu sufletul pur si sincer. Si s-a trezit.

Statea cu spatele lipit de geamul crapat, si un ciob ii intrase adanc in piele. A vrut sa-l scoata si s-a oprit. “Sange pentru sange” si-a zis, si s-a ridicat. A facut cativa pasi prin camera, in lumina stravezie, a deschis un dulap vechi si-a luat o carte. Rosie, fara urme de praf, cu o eticheta pe coperta din spate, cu un spatiu pentru un nume si 13 pagini albe.

A completat locul liber cu primul cuvant care-i trecea prin cap si a scris 7 randuri. Pe al 9-lea s-a semnat. A inchis cartea si a asezat-o la loc. S-a intors langa geam, si-a scos ciobul din piele si l-a lipit la loc, cu sange.

A  inchis ochii si i-a deschis dupa 1 minut. Nu-si mai amintea ce scrisese in carte. Ar fi vrut sa mearga sa citeasca, sa-si stinga curiozitatea, dar ceva o oprea. Nu mai avea camasa plina de sange, si nici parul verde. Era in fata unei cascade si stia ca avea  sa sara. Nu stia de ce, cand, sau ce facuse de merita o astfel de pedeapsa. Era desculta, in apa rece, tremura din toate articulatiile, pulsul o luase razna si vedea totul intr-o ceata nebuna. A auzit un fosnet, a intors capul brusc. A zarit aceleasi doua maini, ca de stafie, incercand sa-i atinga parul.

Si-a sarit.

2000,12-13.

Draga 2012, impusca-te. N-ai fost un an bun, nici rau, ci sinucigas. Am pierdut prea multe persoane dragi, m-am pierdut chiar si pe mine, uneori, si mi-a fost al dracului de greu sa ma regasesc.

Am descoperit ce inseamna sa iubesti doar tu si sa primesti ura inapoi, ce-nseamna sa castigi, ce-nseamna sa pierzi, ce-nseamna sa urasti, ce-nseamna sa faci parte dintr-o familie care nu te vrea, ce-nseamna “oameni rai”, ce-nseamna sa treci prin toate, ce-nseamna sa fii puternic, ce-nseamna sa fii alcoolic, ce-nseamna sa vrei sa uiti si sa nu poti, ce-nseamna sa nu suporti pe cineva cu care imparti aceleasi molecule de aer zi de zi, ce-nseamna sa fii masochist si sadic, ce-nseamna sa te rogi pentru cineva(in ultimul an m-am rugat doar pentru tine, m. si sunt convinsa ca nu-ti pasa, dar esti singura persoana pentru care m-am rugat, vreodata), ce-nseamna sa scrii pagini intregi ca sa iti dai seama ce simti, ce-nseamna sa spui cuiva “te iubesc” fara sa stii de ce, ce-nseamna sa fii fortat sa incepi o viata noua si sa n-ai pe nimeni langa tine care sa te ajute, ce-nseamna zilele in care “baga-mi-as pula” sa fie singura replica ce-ti trece prin cap,ce-nseamna sa vrei sa omori pe toti din jurul tau, ce-nseamna sa fii fericit pentru ca fii’ta n-a repetat aceleasi greseli ca tine, ce-nseamna sa faci zeci de disectii si sa te manjesti cu sange pana la coate doar asa-de placere, ce-nseamna sa te refugiezi in psihologie pentru a intelege de ce EL a facut anumite chestii si se poarta intr-un anume fel (jegos), ce-nseamna sa nu mananci zile intregi, ce-nseamna sa plangi zile intregi, ce-nseamna sa nu scoti un cuvant o zi intreaga, ce-nseamna sa traiesti dupa toate astea.

Pe scurt, ce-nseamna VIATA.

A fost un an bun, m-a intarit, mi-am dat seama ca sunt puternica si ca pot trece prin orice, singura, ca sunt un geniu, ca sunt speciala si ca niciun baiat nu ma merita, de-asta, dragul meu M n-am mers la “agatat”. Mi-am dat seama ca pot indura orice, pe viitor, c-am trecut prin depresii si suferinte brutale. In schimb, am aflat pe 9 ianuarie ce-nseamna sa fii fericit si indragostit, chiar daca “de cine nu trebuie”. Am invatat multe, vreau sa mai invat, si regret ca se termina anul atat de repede.

Te-am iubit, 2012, pentru tot raul pe care l-ai adus  si-ti multumesc din toate oasele mele c-ai facut parte din viata mea.

Pentru tine, 2013, sa nu fii mai bun ca 2012, vei strica tot. Vei fi anul meu, un an frumos, rau, sadic si malefic, un an care-mi va aduce satisfactii si in care voi fi eu, scorpie si cucoana’de zahar, un an in care n-am sa mai dau 1 ban pe iubire, pe bunatate, pe oameni si relatii interpersonale. Un an in care voi continua sa scriu, dar nu voi renunta la sadism si tenta malefica, si voi citi psihologie.

Un an sec, gol, pe care-l voi umple cu sange din venele mele. Si va fi un 2013 perfect, complex, complicat si cu cat mai multe probleme din care sa invat. Si n-am sa uit de tine, 2012, caci tu vei ramane impregnat in ADN-ul meu ca fiind, pana acum, cel mai dureros si placut.

Pe curand, 2012. Imi voi aminti de tine, in fiecare zi, zambind si soptindu-ti “Te-am iubit”.

356,maine.

     Am patat cu sange cateva taste. Dupa o cadere nervoasa mi s-au “spart” cateva vene. Am terminat definitiv cu tine, cu tot ce-a fost. 356 de zile, te-am iubit in fiecare dintre ele, mai mult sau mai putin. E mai mult decat suficient. Pa, pisi. Te-am iubit dintr-o prostie. N-am sa mai fac aceeasi greseala, niciodata. Sper ca nimeni n-o s-o mai faca, sau cel putin, nu cu tine. 

P.S. Eu, cu parul in orice culoare a curcubeului, am mai multe sanse decat tine, cu un alt corp, un alt creier, o alta personalitate si sa nu uitam de noua tunsoare de pudel. Sper sa agati cate catele vrei tu. Si vezi radiografia? Ai fost acolo, pana azi. Dar nu mai esti. Nu vei mai fi niciodata.

 

354.

Va fi ultima noapte-alba. Promit.

 

   Am inceput sa innumar incet, printre schije, bucatile de suflet. M-am oprit la 354. Cate una pentru fiecare zi care a trecut de la primul nostru sarut. 354, dragule. Putine, reale, vii si dureroase. Stiu ca atunci cand voi ajunge la 356, ma voi opri. Nu voi continua, nu voi ajunge la 366 pentru ca nu trebuie, pentru ca va fi inutil. Pentru ca, in ce-a de-a 366-a zi voi fi langa tine si ne vom uri, ne vom evita, vom fugi unul de altul. Dar in acea zi, ce-a de-a 366-a, totul se va fi sfarsit, eu nu te-as fi mai privit cu aceiasi ochi sinceri, de-a caror privire te-ascunzi mereu, eu nu ti-as fi mai dorit cu atata ardoare sangele, sa iti simt din nou textura pielii impregnata pe coaste, sa-ti simt buzele din nou, sa ma privesti in ochi, eu n-as mai fi fost la picioarele tale cersind un zambet. Eu as fi fost doar o alta ea, care nu te-ar fi cunoscut niciodata.

      354, dragule. Inca 2. Una pentru tine, una pentru mine. Sau, ambele pentru tine, caci eu o sa ma ascund intre vertebrele unei umbre si o sa astept sa se sfarseasca tot, repede, dureros. “Apoi intervine uitarea”. 354. Voi finaliza tooata povestea asta intr-o noapte, in a 356-a zi ma voi afunda in aburi de alcool, voi sopti unui om, oarecare, cat de mult te-am iubit si voi cere si mai mult alcool.Si ma voi vindeca, singura, ca o adevarata medicinista, iar tu si tot ce-ai insemnat pentru mine va pieri, printre lamele si cutite manjite cu sangele meu, ultimele picaturi din sangele sufletului meu.

 M-ai urat ca te-am iubit, nu-i asa?

 

 

 

 

 

zero virgula craciun, m.

    E noaptea de Craciun si NU, nu va fi unul dintre posturile mele obisnuite. Va fi o declaratie, pentru ca e cel mai (ne)potrivit moment.

Si-mi pasa zero daca citesti asta sau nu, dar trebuia s-o scriu, nu pentru tine, m, sau pentru altcineva, nici pentru mine, macar, ci in semn de sinceritate fata de constiinta mea si fata de constiinta ta, pentru ca stiu ca ai.

De Craciunul trecut, tot ce mi-am dorit ai fost TU. Am primit, dupa 15 zile, 20 de minute de fericire. A meritat asteptarea. Dupa cele 20 de minute a urmat aproape un an de multe altele, mai putin fericire. Te-am iubit din prima clipa. Si ce daca nu erai dragut, si ce daca nu ma suportai, si ce daca te purtai atat de urat, si ce daca. Te-am iubit asa cum esti, cum erai, fara sa cer nimic in schimb.

Stiu ca ai o problema cu mine sau cu existenta mea. Nu, nu mi se pare, pur si simplu, recunoaste, ai. Nu stiu de ce. Nu stiu de ce, de cate ori vorbeam, nu ma priveai in ochi. Nu stiu de ce nu-ti convenea ca sunt portocalie in cap. E strict problema mea, nu m-am vopsit ca sa ma observi tu sau sa “agat” pe X sau Y, cu atat mai putin pe tine.  Nu m-am chinuit sa te conving sa iesi afara decat pentru simplul motiv ca vroiam sa te cunosc mai bine, ca si fiinta umana. Nu inteleg de ce, si cred ca nici tu nu intelegi multe. Si fugi de ele, de toate, de tot ce nu intelegi si ti se pare prea complicat. Ai aruncat vina pe mine pentru tot ce s-a intamplat, de parca eu am venit la tine in camera si as fi inceput tot. Amandoi eram la fel de vinovati si stii prea bine asta. Si ce mai conteaza acum ale cui sunt capsele? is the same shit. Uneori ai fost un dobitoc, alteori am fost o scorpie. Nu esti perfect, nici eu nu sunt. Nu suntem doi oameni buni, ci rai, sau partial, macar. Dar stiu ca e ceva ciudat intre noi si n-ai cum sa negi asta.

Nu stiu, de asemenea, de ce inca mai imi pasa, de ce inca mai doare, in unele momente. Dar stii ce? Nu regret nimic. Imi amintesc de fiecare zambet, fiecare privire, fiecare cuvant, fiecare replica taioasa la adresa mea sau invers. Pentru ca nu a meritat niciodata, dar in fiecare secunda. Si acum pot spune zambind ca ‘ Te-am iubit, si te iubesc, si n-o sa-mi treaca, dar nu fac parte din viata ta, nu vreau sa fac parte, caci se vede ca ma urasti, si te voi lasa in pace. ‘

Din vina ta nu mai cred in minuni de Craciun, dar iti doresc tot binele din lume, asa cum ti-am dorit si pana acum, de cand te stiu. Sa fii fericit, indiferent cine iti va fi alaturi. Si un lucru mai important. Sa reusesti sa te intelegi, caci eu n-am reusit si niciodata nu voi reusi. By the way, multumesc pentru tot. Din vina ta am ajuns aici, am ajuns sa ma cunosc, sa descopar ca sunt o forta si ca pot trece prin multe. Deci, multumesc. Sa ai un Craciun frumos.

De acest Craciun nu-mi doresc nimic. Nu pot. Nu am cum.

Mori, incet.

Ne reintalnisem, pentru o ultima oara,

Intr-un alt Univers, gol,

Al profanatorilor de morminte.

Duceam amandoi o existenta problematica,

Si ne uram.

Stateai in fata mea, rece, inert,

Si ma omorai din priviri.

Stiam ca te-am iubit, candva.

A trecut mult timp de-atunci,

S-au vanat multe suflete,

S-a varsat mult sange pentru tine.

 

 

M-am dezbracat de amintiri

Si le-am spalat sub o ultima ploaie de lacrimi

Fierbinti si seci.

Buzele-mi erau pigmentate

Cu pete de sange verzui

Si mireasma dulce de Apocalipsa.

O sageata mi-a strapuns atriul stang

Al uneia dintre cele 3 inimi ale mele

Si a sangerat.

O ultima urma de iubire

S-a scurs, fara impotrivire,

Din sufletul meu.

Si ai murit, tu.

Si tot ce am iubit la tine.

Atata timp.

Totul a murit, incet, definitiv.

 

Poate

Balconul cald, cu schije de metal

Din caramizi rosii, fracturate

In minim 7 colturi.

Un sfert de zid, rece, de metal incins,

O rama de tablou, cu geamul spart,

Si singura noastra fotografie impreuna

Manjita cu primii fulgi de zapada.

Imi odihnesc a mea carcasa de carne

Pe vertebrele fiecarei caramizi.

Un turture se desprinde si-mi strapunge

Fara mila, sternul.

Un firicel de sange se scurgea, haotic,

Fara directie si sens, lasand urme in universul alb.

Aceleasi urme vechi, apasate, reci, negre,

Intotdeauna ale tale.

Nu va exista un alt ,,el”

Caci, printre suvitele de par moale, portocalicios,

Te-am iubit si te voi astepta,

In eternitate,

Langa Vanatorul de cadavre,

Sorbind din fiecare strop de sange verde-albastrui,

Dezintegrand fiecare hematie cu numele tau.

Ai fost intotdeauna posibilul meu,

Ascuns in imposibil.

Cerc deformat

Am insfacat un bisturiu

Si-am taiat incet

Din carnea-mi neagra,

Un cerc.

L-am cunoscut si l-am adorat.

I-am strans sufletul

Intre ale mele artere,

S-a imbolnavit si a pierit.

La moartea sa, am plans

Si lacrimile s-au transformat in smoala.

Am cazut in genunchi,

Cersind iertare.

S-a ridicat, din sicriul mototolit

Si toti s-au intrebat:

„Cum a putut adora un cerc deformat?”

Nu le-am raspuns, am plecat.

M-am ascuns intre 7 gratii

Si m-am privit intr-un ciob de sticla

Pana ce s-a crapat.

Iubirea mea a ucis un cerc perfect,

L-a deformat.

Explicatie zero virgula 7.

       Pentru ca o pereche de ochi albastrii patrunzatori, intr-o seara de  luni, mi-au amintit de toate intrebarile care ma framantau de ceva timp. Cea mai buna explicatie care insoteste intrebarea “De ce te iubesc?” ar fi urmatoarea: e biologic, psihologic, chimic, fizic, e cum vrei tu.

      Este o atractie nebuna, nu doar intre doua trupuri, ci intre doua asa-zise suflete. E fiecare articulatie din trupul meu care cerseste dupa o aceeasi articulatie din trupul tau. E fiecare hematie care asteapta sa se contopeasca cu un leucocit, scopul lor fiind coexistenta. E fiecare os dintre cele 206 din al meu trup care isi are copia, mai mult sau mai putin identica, in trupul tau. Sunt aceleasi ganduri fierbinti antrenate de orgoliu si de personalitatea puternica intr-un joc stupid, complex, in care o portita de scapare este ceva de domeniul S.F. Este o forta puternica de atractie, care nu actioneaza asupra bucatilor de carne, ci asupra gandurilor, o forta care, impreuna cu reciproca, pot declansa ciocniri de principii, idei, ganduri si sentimente, identice chiar.

      E setea nestavilita de sange, e placerea de a omori, diseca, cioparti, placere pe care am impartasit-o, pentru prima data in viata, doar cu tine, caci tu esti singurul despre care simt ca are acelasi loc in biosfera ca si mine.

 

 e tarziu, aberez. 

    Caci prin ploaia de roci si cioburi, cateva mi-au atins textura sufleteasca si am inceput, usor-usor, sa sangerez. Exteriorul nu a fost deloc afectat, caci interiorul se scalda calm intr-o balta de lichid rosu, vascos, aruncand ultimele ganduri cu tine intr-o carcasa neagra de metal. Un ultim zambet al baiatului ce odata mi-a spus ca nu-i pasa mi-a ramas intiparit pe retina, iar toate celulele fotoreceptoare cu con au disparut. Totul s-a intunecat, tremuram din fiecare celula osoasa, alergand prin intuneric, gasindu-ma, pe mine, sincera, singura, asteptandu-te, in intunericul absolut.

Candva.

 

      Candva, cumparam mici pachetele pline cu praf de oase de la magazinul din colt. Noaptea, printre vise, inhalam fiecare pachetel, in timp ce urmaream cum sangele mi se scurge prin venele digitale de la mana stanga, una dintre vene lovindu-se de un tendon.

      Adormeam, visam, ma striveam cu dorinte si crapatura din stern se adancea. Mii de imagini ma asaltau, iar o voce groasa imi soptea, mereu, aceleasi vechi cuvinte “Nu l-ai uitat.” Incepeam mereu sa urlu, sa tremur din fiecare articulatie, dar nu ma auzea nimeni, nici macar tu, nici macar eu.

     Continuam sa ma arunc in imagini, in amintiri, ma izbeam de ele si incercam sa le sfaram, sa fiu din nou cu tine, sa ne iubim ca la inceput, cand ne iubeam deloc. Dar ma trezeam mereu, cu privirea atintita spre tavanul cu schije de lemn, zacand pe asternuturile negre.

     Scoteam din sertarul de jos mereu aceeasi fotografie, mereu incercam sa te smulg din fragmentele de celuloza, sa-ti simt respiratia rece, sacadata, pe gatul meu, sa ma privesti in ochi, o singura data si sa stii ca te-am iubit.

Dar imi spuneam mereu,

Respirand din ce in ce mai greu

 “Macar in vise esti al meu.”

Noniubire in bisens.

M-am ratacit prin peretii atriilor unei inimi, oarecare.

M-am izbit de picaturi de sange negre.

Intrasem tiptil, imaginandu-mi o umbra, un spirit

Sufocandu-ma in valuri de lichid rece.

 

Am evadat printr-o artera, mirosind a tutun,

Si-am regasit soarele curgand in valuri sufocante.

Vremea isi tavalea vertebrele orare

Iar inima aceea, neagra, era a ta.

 

As fi vrut sa-mi cer iertare, dar.

Sufletul meu ramasese captiv

In intunericul absolut din inima ta.

Si te-am iubit.

 

Mi-am ars multe bucati de carne

Incercand sa-mi recapat sufletul intact.

Fierbeam, sangele imi ingreuna capul

Si ai aparut in fata mea, cu sufletul gol.

 

Mi-ai inhalat si ultima suflare de viata

Iar mirosul oaselor tale domina totul.

Inca il simt impregnat in pielea-mi

Acum lipicioasa si sarata.

 

 

Ma misc anapoda, cu mersul leganat

Ca un vector fara directie si sens.

Ne analizam fiecare privire, zambet, gest

Negand dorinte arzatoare rupte din stari febrile.

Serios. fara oase.

frantura

     Te-ai oprit in fata mea, privindu-ma in ochi, ceea ce nu ai mai facut de ceva vreme, aproape un an. Ai ramas blocat cateva secunde si apoi ai plecat. Iti spusesem inainte de prea multe ori ca am uitat tot ce-a fost, dar nu intelegi. Acum, ma gandesc doar la ce va fi. Nu stiu care dintre noi merge mai departe sau care inca se agata de trecut. Stiu sigur ca mie a incetat sa-mi pese de ceva vreme, (ca s-o zic frumos, nu o intereseaza cu cine ti-o tr**i tu) si ma comport normal, in schimb tu, zau, nu stiu ce-ai in cap. Orice ar fi, renunta, uita. Trebuia s-o iubesti cat te iubea. Acum, isi vede de viata ei, iar tu, tu stationezi. Hotaraste-te, ori ramai pentru totdeauna, ori pleci definitiv. Sau mai bine pleaca, oricum a gasit pe altul. Nu mai e loc in gandurile ei si pentru tine.

 

AM7.

M-am spalat de amintiri intr-o balta de sange

Si m-am sters pe maini cu pagini rupte, din foaie de velina

Am imbracat aceeasi camasa, alba, cu dungi galbui, imbibata in mirosul oaselor tale.

Tot ce-a mai ramas acum sunt doua urme de buze rosii pe gulerul camasii.

Intre coaste,inca pastrez adanc ascuns numele tau.

Caci iubirea pentru tine am scrijelit-o in piatra seaca.

Doua molecule de oxigen se inlannesc, si prin ciocnirea lor, un os mi-a fost sagetat.

Nu a curs sange, nu m-a durut.

Caci carnea mea se transformase

In oase, si oasele in metal.

Inceput de vertebra nascuta-n coaste.

Conduceam spre nicaieri, pe autostrada cuprinsa de ceata, printr-un semi-tunel imbibat in miros puternic de formol. Nu stiam incotro ma indrept si nici ce vreau. La primul felinar rosu m-am oprit.

       Am deschis usa din spate a camionului si am scos dintr-un geamantan negru de piele un plic galbui. M-am asezat sub felinar, pe o banca verde pudrata cu praf de oase si am rupt plicul intr-o margine. Din el au cazut 2 fotografii. Una am luat-o de jos cu doua degete, mi-am aruncat ochii asupra ei si te-am zarit, m-am zarit. Prima fotografie cu tine, aratam groaznic de extenuati, dar nu conta, caci bratul tau drept ma strangea langa tine. Aveam un zambet sters pe fata, dar nu mai sters decat al tau, dar ochii ne tradau. Din doua priviri surprinse de un aparat de fotografiat am inteles mai mult decat as fi crezut.

     Am bagat fotografia inapoi in plic, si am ramas nemiscata. Pulsul era lenes, inima imi batea slab. M-am aplecat si am luat si cea de-a doua fotografie ce ramasese jos, zacand intr-o balta de lichid rosu, patata acum cu cateva felii de sange partial inchegat. Mi-a fost teama s-o privesc asa ca am indoit-o si am lasat-o pe banca. Prin buzunare cautam cu o disperata dorinta un chibrit. Eram ca o masa amorfa, privind cerul de sub felinarul rosu a carui lumina imi sageta coastele intocmai ca toate privirile pe care mi le-ai aruncat in fiecare zi timp de un an. 

     O scanteie, o flacara, fotografia impachetata se transforma usor-usor in scrum, in fata mea. Un alt gand mi-a trecut prin fiecare nerv din corp, am stins flacara. Fotografia era pe jumatate arsa. Tot ce se mai putea vedea erau doua chipuri, doua trupuri, doua asa-zise suflete, ce candva au fost pereche, si nu doar candva, ci vor fi, caci asa este scrijelit in coastele Universului. Dar tu te-ai impotrivit dintotdeauna, sau eu m-am impotrivit inaintea ta. Caci noi am luat o dalta din oase si metal si am cioplit in amintiri fermentate de timp. Candva, cumva, ceva ne-a legat, acum ne leaga doar dontinta de a ne ucide reciproc si setea de sangele celuilalt. M-am urcat inapoi in camion, lasand in urma felinarul rosu si banca verzuie. O avalansa de amintiri ma lovea in vertebre, ca o sulita de lemn cu varf de sticla neagra. Stiam ca nu mi-e dat sa te uit, caci destinele noastre, fie ca vrem sau nu, sunt legate prin punti de celule amestecate cu acid sulfuric.

         Am condus departe de toate flashback-urile legate de tine si timpul parca s-a oprit in loc. Stiam ca te gandesti la mine si ca ma urasti, dar nu era reciproc. Eu te iubeam, cu fiecare lamela osoasa, cu fiecare ligament. Din prima clipa si pana in ultima.

Rememorare’n cuvinte seci.

 Printre cele 16 oase ale tale pe care am avut sansa sa le cunosc, am realizat ca iubirea pentru tine este existentiala. Mereu te-am privit ca pe singura persoana langa care mi-as petrece toate vietile, si nu ca pe o carne mergatoare ce trecea pasiv prin viata mea.  Tu nu esti doar un tanar suflet de 16 ani, inca neimpliniti, ci esti o fiinta umana, un baiat.

      Tu esti baiatul al carui nume l-am scrijelit intre coaste, sub stern, departe de restul lumii.

Esti baiatul care m-a scurtcircuitat inca din prima clipa, in cateva secunde, cea mai puternica amintire fiind privirea pe care mi-ai aruncat-o atunci.

 Nu m-a durut faptul ca nu ai simtit nimic pentru mine, ci faptul ca mereu erai al alteia, iar eu stiam ca nu te voi avea niciodata.

 Tu esti baiatul pe care il iubesc ca pe viata insasi, ca pe moartea chinuitoare, baiatul pe care vreau sa-l provoc, sa-l traiesc, sa-l fac fericit.

  Baiatul al carui suflet vreau sa-mi zambeasca din nou, asa cum imi zambea in urma cu un an, chiar si din fata altarului unde-i va spune “da” alteia.

  Mintea mea cerseste razbunare; razbunarea unei greseli, chiar daca n-ai fost niciodata al meu, te-am pierdut o data, si am pierdut tot.

 In fix 11 zile iti voi spune “La multi ani”, asa cum tu nu mi-ai spus mie, inca nu stiu de ce. Dar eu iti doresc tot binele posibil si existent, caci nu ti-am dorit nicio clipa raul, ca sa ti-l doresc si acum. Pe scurt, nu-ti spun “sa fii iubit” caci, practic, esti deja, inca din prima zi in care am vorbit.

Candva, mi-am dorit sa intelegi ca te iubesc, dar nu s-a intamplat, nu se va intampla. Ce simt eu pentru tine nu poate fi explicat in cuvinte, asa cum verdele nu poate fi explicat prin mirosuri. Tot ce imi doresc pentru tine este sa ajungi sa simti si tu, pentru o fata, oricine ar fi ea, aceeasi iubire pe care o ciopartesc eu zi de zi din adancul sufletului meu doar pentru tine.

                Din fiecare hematie am stors mici celule de iubire, pe care le-am cusut in cuvinte, spre a-ti ura un simplu si singur

La multi ani.

Blestem.mie.

      Spala-ti oasele si dezlipeste carne, caci ale tale oase sunt patate de prea multe amintiri inutile, atat de inutile incat nu le poti uita, nu vei vrea sa le uiti. Sterge-le cu un ghemotoc triunghiular de vata, intotdeauna triunghiular, pentru ca tot ce s-a intamplat cu noi a fost o sfera.

      Curata bucatile de carne frageda si rosie cu putin alcool, apoi lipeste-le la loc, pe oasele “noi”. Aparent, nu va fi nicio diferenta, dar, nu mai esti tu. Nu mai ai nicio legatura cu trecutul, incepi cu o noua personalitate, curata, fara ganduri si sentimente, ca o bucata alba de bumbac pe care criminalul sterge usor sangele de pe lama rece a unui cutit.

     Vei simti un spatiu gol in interiorul tau, ca o camera obscura cu peretii de sticla, semn clar ca esti libera, din nou, sa traiesti fiecare clipa. Ai preferat sa schimbi cartea in loc sa incepi alt capitol, caci oasele tale alb-galbui si moi nu mai suportau greutatea cuvintelor scrijelite in bucati arse de suflet.

    Un nou trup, noi ganduri, dar de aceasta data, un lucru este cert. Nu mai simti nimic. Nu mai simt nimic.

Scrijelit in coaste

O ultima fasie de lumina verzuie, un singur strigat de disperare, o ultima clipa impreuna cu tine, intre aceiasi 4 pereti, unde a inceput totul. Te zaresc, o umbra negricioasa in griul absolut, zacand pe pat, visand, probabil la “ea”, aceeasi “ea”. Ma apropii de tine si iti ascult bataile inimii, ce rasuna parca-n mintea mea ca un orologiu vechi. Ma asez langa tine, pe pat. Esti adormit. As fi dat orice sa fii al meu in acea clipa, dar nu. Mi-am trecut mana dreapta usor prin parul tau cret, si cu un scartait de suflete nepereche m-am indreptat spre usa. Mi-am aruncat o singura privire inapoi, erai la fel de frumos ca si atunci, si am ramas in fata usii. Ti-am soptit:

<<Mereu te-am iubit, si nu ti-am cerut nimic in schimb, doar sa intelegi. Dupa tot ce ai facut, inca te iubesc, si mereu te voi iubi, doar ca n-o sa mai arat asta>>

M-am intors incet, am deschis usa si am vrut sa ies. Vocea ta m-a oprit.

<<Visam la o “ea”, o “ea” pe care am iubit-o, o iubesc si-o voi iubi, si ea ma iubeste. Ne iubim. Mult. Prea mult. Intreg Universul nu ar intelege iubirea noastra. Nici tu nu o intelegi. Nici eu nu o inteleg.>>

Am iesit pe usa, fara sa privesc inapoi, fara sa curga macar o lacrima, fara sa-mi pese, caci stiam ca totul s-a sfarsit, definitiv.

Am urcat 7 trepte si am ajuns la usa ei. Cioc-cioc, intru. Era singura in camera. Plangea. Am intrebat-o “de ce” si mi-a raspuns:

<<Il iubesc, dar nici macar nu vrea sa ma asculte 2 minute.>>

Vorbea despre un “el”, un alt “el”. Ei nu-i pasa de cel care imi destainuise in urma cu cateva minute ca iubirea lor este de neinteles, asa ca totul a fost simplu. O singura taietura de bisturiu si un scurt sarut pe frunte, ce simboliza admiratia mea pentru ea. Am inchis usa in urma mea si paseam calma pe coridor. Mi-a aparut in fata el. “Singur se duce la ea”. Dar nu. S-a oprit in fata mea, m-a prins intre el si perete si m-a privit in ochi.

<<Ai avut curaj sa-mi spui ca ma iubesti, pe cand eu n-am avut curaj sa recunosc asta atunci. Tu esti singura “ea” la care m-am gandit, dintotdeauna.>>

<<Minti. Da-mi drumul. Nu mai existi pentru mine, oricum totul s-a terminat.>>

<<Bine. Te las. Dar nu uita ca mereu te-am iubit, te iubesc si mereu te voi iubi, doar ca nu am aratat asta pana acum.>>

L-am lasat in urma-mi, fara sa schitez macar un gest, am coborat alte 7 scari, am intrat in camera mea, si povestea a luat sfarsit. Stiam ca pe “ea” o omorasem fara motiv, sau poate merita, stiu ca merita, era o roscata cu ochi verzi, merita sa moara. Iar el, el devenise doar o inscriptie scrijelita-n ale mele coaste, pictata cu stopi din sangele lui.

 

 

 

Loving a corpse.

O usa de metal, rece si fara schelet osos, un prag tocit cu sute de urme de pasi, o oglinda in care imi zaresc umbra deformata, un ceas cu urme rosii de buze.  Un scartait sumbru si o ultima amintire cu tine. Ma ascund printre perdele negre, incercand sa uit c-a trecut aproape un an de cand te-am vazut prima oara, si te-am urat din acea clipa, ca apoi sa te iubesc cu fiecare os, cu fiecare neuron, cu fiecare hematie, cu fiecare muschi.  Sunt si am fost constienta de faptul ca tu ma urasti, si nu stiu de ce. Tot ce am facut a fost sa nu fac parte din viata ta, sa te iubesc mai mult decat ti-ai fi inchipuit iar tu sa fii fericit cu o alta.

E trecut de miezul noptii, luni, 7, iar eu urmaresc umbrele sufletelor fugare pe peretele alb-portocalicios din camera mea. Parca te si vad, atarnat de picioare cu capul in jos deasupra unui lac semi-inghetat, iar fiecare amintire cu tine parca musca din funie, din singura ta sansa de supravietuire.

De mult timp te vad ca si mort, un simplu cadavru zacand intr-o balta de sange, iar eu. Eu admirand cu o sete nebuna lama cutitului cu care te-am injunghiat incet, rostind aceleasi cuvinte ca si atunci „Te-am iubit, idiotule”. Stiam ca mort, o sa te iubesc si mai mult, si doar pentru ca eu am fost ultima persoana cu care ai impartasit aceleasi molecule de aer, acea ultima bataie de inima, acea ultima privire exprimand ura si teama, acea vesnica iubire pe care ai avut-o mereu doar pentru o ea, roscata cu ochi verzi, pe care si eu am iubit-o, in felul meu.

M-am intrebat candva, intre 7 pereti, daca voi putea iubi un mort. Acum stiu ca da, doar pe tine, doar daca eu iti iau viata si o pastrez ca suvenir, sa-mi aminteasca in fiecare clipa ca te-am iubit si nu ti-a pasat. O astfel de soarta meriti, iar eu as fi fericita sa te omor, nu in ganduri, nu in mii de opere scrise, nici in sute de vise, ci in realitatea fermentata in care traim amandoi, in care eu te iubesc si tu ma urasti fara motiv, in care as da orice ca lama bisturiului meu nou-nout primit de ziua mea sa iti atinga pielea, sa iti crestez usor buza de jos, clavicula, si totul sa se termine cu o incizie in regiunea cervicala.

Placerea de a vedea un cadavru in locul baiatului pe care l-am iubit nu poate fi masurata, dar ar fi echivalentul unei mici excursii in Paradis. Nu este dorinta, este sete. Sete nestavilita de al tau sange, rosu si putin sarat, in al caror hematii ard de nerabdare sa-mi scald buza de sus. Sa nu-ti fie teama de mine, caci par inofensiva, dar asa-zisa iubire pentru tine te-a readus la viata, din vidul intunecat in care zaceai de secole, dar tot ea te va arunca intr-o groapa rece, neagra, mirosind a ranced si putrezit. Caci in fiecare clipa cand te vad, te simt, nu esti tu, o fiinta cu trup material, o halca de carne rosie, ci cel mai frumos mort pe care l-as putea iubi, in eternitate.

Crimele din A.D.W. 3

Chapter 3

,, In fiecare an trec pe langa bancuta veche de lemn si imi amintesc de ea. O Ea frumoasa, cu o privire patrunzatoare, care parca ma dezbraca de ganduri si care mirosea a scortisoara.”

        Ne-am intalnit pe o strada pierduta printre castani. Miroseai a scortisoara si erai grabita. Ti-am zarit doar umbra ce calca in picioare asfaltul caldut. Nu te-am mai vazut de-atunci, dar mi-a ramas intiparit pe retina mersul tau putin leganat, parca torturandu-te sa iti tii scheletul drept, in timp ce fiecare os din tine incepea sa cada.

       Azi, aceeasi zi de 7 octombrie, dupa un an, aceeasi strada laturalnica. Imi odihneam trupul framantat de o raceala, sau o tentativa esuata de schingiuire. In plamani imi patrunsese un vag miros de scortisoara, m-a intors brusc si o castana s-a prabusit pe cutia mea craniana. Durerea nu compensa nici pe departe sperietura, caci in fata mea ai aparut tu.

        Aveai acelasi mers leganat, dar de aceasta data erai obosita, parca te indreptai spre sfarsitul vietii. Te-am urmarit pret de cateva secunde. Parul roscat, aproape portocalicios, un umar gol si alb ce-mi amintea de un cadavru, buze rosii suculente si un palton negru, de catifea. M-ai intrebat cu un glas subtirel ce semana cu sunetele scoase de o orga veche din oase „As putea lua loc langa dumneavoasta?” Cu o voce ragusita am raspuns „Sigur ca da.” Simteam cum fiecare neuron urla catre subconstient, auzeam mii de voci, zeci de cuvinte ale caror inteles nu-l cunosteam. Mi-am muscat buza de jos, aproape pana la sange si te-am intrebat care este numele tau. Mi-ai urmarit buza de jos, rasfranta, raspunzandu-mi cu o perversitate stranie in voce „Natasha, dar tu poti sa-mi spui Nina.”si mi-ai zambit, ca si cum deja citisei inscriptiile din sufletul meu, cuvintele scrijelite pe cele 7 cadavre din vechiul sarcofag, ca si cum stiai ca te doresc si ca astazi, in aceasta zi de octombrie, vei fi a mea.

        Am pierdut 3 ore stand si vorbind despre tot si nimic, pana veni momentul in care trebuia sa plece. M-am oferit sa o conduc, m-a refuzat politicos. N-am vrut sa creada ca sunt insistent, ne-am luat ramas-bun si ea a facut cativa pasi. S-a intors brusc si m-a intrebat ,,Tot mai vrei sa ma conduci?” I-am raspuns afirmativ si m-a prins de brat. Mergeam lipit de ea, simtindu-i mersul leganat in coaste. In scurt timp am ajuns in fata blocului ei, un bloc ciudat, vechi si straniu in care n-as fi locuit pentru nimic in lume.

        „Urci sa bem o cafea?” m-a intrebat, de parca stia ca asta asteptam. Mi-am astamparat gandurile si i-am raspuns apasat„Da.”

            Era un bloc urat, dintre cele mai vechi blocuri construite in oras, prafuit, care scartaia din fiecare incheietura. Nu avea lift, asa ca a trebuit sa urcam 2 etaje. Era semi-intuneric si Nina era in fata mea. Ii zaream trupul atent conturat, ca printr-o ceata cenusie, si mii de ganduri imi inecau bataile inimii. Am ajuns in fata unei usi masive de lemn si am intrat. Era un apartament dragut, nu frumos, dragut. Pereti de un alb impecabil, mobilierul vechi, asezat ciudat, de parca se ghidase dupa o carte feng-shui si o atmosfera calda, cu miros intens de scortisoara. M-am asezat pe o canapea rosie, de piele, asteptand-o pe Nina cu cafelele. In scurt timp si-a facut simtita prezenta. In lumina unei lampi am putut sa ii observ mai bine trasaturile delicate. Ochii mici, caprui, ce imi aruncau priviri, cand inocente, cand perverse, ademenindu-ma intr-un joc al personalitatilor, nasul mic si rotund, o alunita pe obrazul stang ce ii contura, parca, mult mai bine frumusetea ei naturala. Am inceput sa schimba zeci de mii de cuvinte, sute de priviri, pana cand in cestile de portelan crem a ramas doar zatul. Incepusem sa ma indragostesc de Nina, imi parea prea inteligenta si frumoasa pentru o fetiscana de 18 ani. Am pierdut amandoi cateva minute bune doar zambind intr-un mod sadic. S-a apropiat de mine, m-a muscat de gat si mi-a soptit ,,Stii, cunosc privirea aceea. Stiu ca ma doresti, si ma intreb, ce astepti?”

          M-am apropiat de ea, turtindu-i usor sanii cu antebratul, si am sarutat-o apasat pe buze, m-am ridicat usor si am luat-o in brate, clatinandu-ma de cateva ori pana am ajuns in dormitor. Ne-am varsat pe salteaua moale, intorcandu-ma spre ea, apucandu-i hainele si sfasiindu-le intr-o simfonie a placerii. Langa pat, o noptiera veche. Printre saruturile ei pasionale am zarit o trusa de disectie, de metal, gri-albicioasa, deschisa, iesind la iveala un bisturiu cu lama lata, mai lata decat bisturiul pe care il aveam eu acasa. In incercarea ei disperata de a-mi sfasia hainele cu mainile ei firave si carnea cu dintii ascutiti, am insfacat bisturiul si l-am apropiat de gatul ei. S-a oprit si m-a privit in ochi, permitandu-mi sa vad groaza ce-o cuprinsese. I-am sarutat buzele, inca rosii, pentru o ultima data si in clipa urmatoare lama bituriului se scalda in propriul ei sange. Am ramas cateva clipe, prinvind-o cum se zbate, cu mana in parul ei si zambind sadic, apoi abandonand-o pe asternutul alb patat, ca un sacrificiu pentru propria-mi placere.

         Ahh, placere. Mi-am luat hainele, m-am imbracat in liniste, in timp ce ii mai aruncam cate o privire femeiei moarte ce zacea in propriu-i lichid rosu, ce-a fost odata Nina, Natasha. Am deschis usa masiva de lemn, rasunand in intreg blocul un scartait de moarte, am coborat scarile macinate de veacuri si am iesit din bloc. Era tarziu in noapte, luna plina imi aparea in fata ca o sticla de ceas sulfuroasa, inconjurata de cateva stele. Stiam ca trebuia sa ma odihnesc, caci maine aveam examen. Am mai facut cativa pasi pe strada, gandindu-ma la Nina, caci nu ma sinteam atras de ea, de trupul ei de femeie, ci de acei ochi caprui stranii. Dupa un pas, am uitat complet de Nina. Imi potolisem setea cu inca un trup, iar acum visam la un altul.

Ucisi. (Avec le Nasu’)

M: Era o zi calduta de mai,cu sangele lui fierband la temeraturi triple. Puteam sa il ucid in tocul usii,atunci,fara sa stau pe ganduri. Dar am stat odihnita pe gandurile mele,asteptand patetic ca el sa paraseasca incaperea ca sa nu il omor. Aveam nevoie de sangele lui sa imi curat mainile,si am ramas atat de murdara de ardoare omucigasa…il voiam doar pentru mine,era al meu. Ea il voia la fel. Dar ea il voia viu. El trebuia sa fie trofeul meu,al meu mort.

 

A: Caci din bezna fiintei mele urlau zeci de voci, amintindu-mi ca el, el mereu a iubit-o pe ea,o ea pe care am omorat-o mereu in gandurile mele,intre 7 pereti vopsiti in gri metalizat,ce emanau parfum de roscata. Dar lui nu ii pasa, ar fi ucis pentru ea,asa cum eu l-as ucide,si nu din ura,ci pentru ca trebuie sa-l am,sa-l domin.

 

M: Eram in camera lor,ajunsesem sa o iubesc pe ea cand ii ardeau ochii vazandu-l pe el,acel par ce imi amintea de mine in anii trecuti,in fata lui,iubindu-l. Ii iubeam pe amandoi,imi iubeam vechiul trup,ce era ea toata,il iubeam pe el,o dragoste confundata cu ura. Am tasnit in fata lui,si am iesit fugar pe usa. M-am dus tinta la masina ei proaspat parcata,am deschis-o,am sarutat-o,avand cutitul infipt in capul ei. Ea isi lasa pasional capul pe spate,in timp ce ii mai gustam un colt sangeriu de buza . Nu il puteam avea mort,nu il puteam ucide. Dar nici ea nu-l putea avea viu. Am urcat langa ea si am fugit. Am mers cu ea intr-un cartier marginas,avand cea mai romantica si fierbinte noapte vreodata alaturi de trupul ei gol. Si mort. Sanii nostri se alaturau lent sub pamantul care o ingropa.

 

A: Nu as fi meritat un alt deznodamant partial. Ea, la fel de frumoasa,doar mai palida,zacea la picioarele mele,intr-o balta de sange,acoperita cu putin praf. Dar nu pe ea trebuia s-o ucid,ea era doar un zid de caramida verzuie in calea mea. Stiam ca pe el il vreau,iar acum devenisem singura sa posesoare. Fiecare articulatie vibra,fiecare milimetru de carne ardea de dorinta de a-l simti. M-am intors acasa in graba,ca si cand as fi intarziat la lucru si seful era nervos. Am trantit usa din lemn de cires de perete. El statea pe canapea,intins,calm,tragand ultimul fum dintr-o tigara. Parul lui cret ii acoperea aproape toata fata. S-a ridicat brusc si m.a prins de brat. M-am lipit de el,ca-ntr-un joc nebun,zambindu-i sec in timp ce buzele lui se lipeau de gatul meu. O scurta muscatura pe clavicula si doua urme de dinti. Mi-a sarutat buzele rosii,manjindu-si universul cu particule din mine.

 

M: Dar nu il voiam viu…am avut de cateva ori tendinta de a-i musca si rupe limba,dar o doream,asa ca doar am piscat-o doar putin. M-a dus sus,in pat,tricoul meu ramanand undeva pe scari. Sutienul si chilotii erau in mormantul ei. Ii merita. Era deja 7 dimineata,noaptea trecuse,iar el era imbracat sa plece. Era,la un moment dat. Eram amandoi goi,in pat,privindu-ne,eu tragand tigara dupa tigara,el amdirandu-mi parul rebel si transpirat dupa un moment memorabil. In fata,ochii lui ma priveau fix,inert. In spate,un cutit ii despicase bulbul cefalo rahidian. De fapt,un cutit si doua manute. Una din manute aprindea tigara,cealalta o ducea la gura ce ii smulse lui cu fiecare dinte fumuriu acum si plin de sange jugulara…era mort,era al meu,pentru totdeauna,sus,gol,pentru mine tot. Aveam sa profit din nou.

 

A: Am citit in ochii lui caprui ura. Ura pentru mine,iubire pentru o ea,ea care zacea acum,moarta pe deplin. As fi putut sa-l mentin in viata cu iubirea mea,dar era inutil. Eu, in afara orelor de dragoste,nu existam. Mereu a trebuit sa ma multumesc cu trupul lui,caci sufletul o regreta pe ea. In dimineata aceea,la ora 7,am ucis tot. L-am ucis pe el,caci ravneam de mult timp la cadavrul lui, am ucis-o pe ea,vipera rosie, am ucis iubirea mea pentru el, am ucis jumatate din mine. Cealalta jumatate s-a metamorfozat, rezultand…

 

M: Rezultand moarte. M-am aruncat intre el si ea in acel mormant,ca el sa nu poata ajunge vreodata la ea,iar amagirea sa fie atat de mare alegandu-ma doar pe mine. Era furtuna. Malurile stang si drept ale gropii ne-au astupat. Eram in dilema…sa ies,sa nu ies…ma iubeste,nu ma iubeste…ma iubea,nu ma iubea…o iubea…

 

A: Aghr,nu mai pot sa continui,m-au cuprins dardaielile de ura, nu pot scapa de imaginea lui, si de privirea de,,dar eu te iubesc,, pe care i-o arunca zilnic ei. Doare. As fi dat orice sa plec din orasul ala,sa uit,sa ma duc dracu,sa nu ii mai vad in veci. E ciudat sa retraiesti toate astea printre randuri…e inimaginabil cate sentimente-mi provoaca.

 

M: Am iesit de acolo. In intunericul acela ud am ajuns leoarca la ei acasa. Am lasat masina la mormant. M-am ras in cap,ras sprancene,rujat,fardat,am luat un Taxi spre undeva. Restart Over.

Pentru ca mereu am trait, in colturile mintii mele, aceste clipe, si nu o data, ci de mii de ori.

Avec Sebi.

Crimele din A.D.W. Ch.2

Chapter 2.

 ” Un pahar de vin rosu, un fotoliu vechi, noapte verzuie mirosind a scortisoara si urme de buze rosii. Ma tot gandesc la ea. Ea, singura femeie pe care am iubit-o si care m-a omorat. Nu o data, nu de doua ori, ci in fiecare secunda a vietii mele, timp de trei ani. Scrijelisem iubirea pentru ea in piatra seaca, dar dupa moartea ei, piatra s-a sfaramat.”

Ai venit tarziu acasa, mirosind a alcool si tutun. Era a saptea noapte cand rataceai prin baruri ca un orb intr-un labirint de sticla fumurie. Camasa neagra atarna pe tine ca o zdreanta, lasand cu usurinta sa se vada pielea alba, care-mi aparea ca o pulbere de amprente. Sanii, usor afisati vulgar, ca o pereche de pantofi scumpi intr-o vitrina, ma faceau sa uit cine esti. Fusta scurta si stransa pe trup, ciorapii negrii rupti, un pantof rosu…

Stateam varsat in fotoliul de pe terasa, obosit, plictisit si dezgustat. Te-ai clatinat de cateva ori si ai cazut in bratele mele.

-Cu cati? te-am intrebat fara sa te privesc macar.

- Iarta-ma.

- Ma dezgusti.

-Stii ca doar pe tine te iubesc. imi sopteai cu o voce mieroasa de tigroaica gata de atac.

Te-am impins si m-am ridicat nervos. As fi preferat sa-mi injectez acid in vene si sa picur lava pe pielea crapata  decat sa iti suport atingerile. Ma urmareai cu o privire pierduta, parca, printre gandurile cu alti barbati si pandeai orice miscare pe care o faceam, intocmai ca o hiena prinsa intr-o cusca de carnuri putrezite si oase verzi-galbui. Mi-am carat trupul in atelier. Nu suportam sa inhalez aceleasi molecule de oxigen cu un devorator de suflete.

            Am cunoscut-o pe Sandra cand aveam 17 ani.  Era o fetiscana de 15 ani, roscata, cu ochii verzi si un zambet ciudat, chiar infricosator, care parca-mi strapungea sufletul. M-am indragostit nebuneste de ea si  eram impreuna de 3 ani. As minti daca as spune ca nu am iubit-o. Era singurul suflet strain capabil sa-l inteleaga pe al meu, iar fericirea nu mai era doar un sentiment imposibil. In cei 3 ani avusesem o relatie perfecta (mint. Nu exista perfectiune), dar nu eram decat doua particule care se completau reciproc. Ea avea acum 18 ani si se schimbase radical. Nu o mai cunosteam. Din fetiscana care ma iubea pana la limitele imposibilului a devenit o bestie, un vanator de suflete. Singurul lucru care o interesa erau aventurile. M-a inselat cu mai multi barbati decat as fi putut-o crede in stare, iar eu eram fraierul care o astepta acasa. Este imposibil de explicat prin ce treceam, caci din dezgust si ura treceam brusc in extrema cealalta, fiind cuprins de ingrijorare, iubire si mici fasii de mila. Dar, eram doar un orfan (asa te numesti daca nu mai ai parinti, nu conteaza ca tu ti-ai ucis mama iar tatal tau, un asasin, a fost impuscat) care invatase cu ce se ingurgiteaza iubirea si ce gust are suferinta. A fost prima femeie pe care am iubit-o, si singura.

Mi-ai  urmarit fiecare pas apasat pana cand am intrat in atelier. Am inchis usa de stejar in urma mea si m-am dus tinta la masa de lucru. Dintr-un sertar cu maner maroniu-verzui am scos vechiul cutit de vanatoare al bunicului. Era singurul lucru care mi-a ramas si care mi-amintea de el. Voi povesti despre bunicul meu candva, poate. M-am asezat pe canapea si ii stergeam lama de praf. Manerul gros, din lemn de cires, catifelat la atingere, ca o perna cu puf de lebede negre, numele bunicului meu scrijelit intr-un colt, lama lata si ascutita, ce reflecta lumina galbuie care il ataca, provenita de la lampa albastruie din al 5-lea colt al atelierului. Zeci de imagini imi invadeaza gandurile, determinandu-ma sa ma simt ca intr-o camera cu sute de monitoare mici, fiecare difuzand secvente diferite din viata mea.

Dar totul s-a destramat rapid, un scartait insuportabil mi-a trecut prin articulatii. Ca printr-o bucata de praf inecacios, intocmai celui din urma incinerarii, imi apari tu, mai frumoasa decat te-am vazut vreodata, cu buzele rosii si o rochita neagra, pufoasa, de catifea. Nu intelegeai sclipirea malefica din ochii mei, si nici de ce admir cu asa o sete nocturna cutitul. Te-ai asezat langa mine si ai inceput sa ma umpli de sarutari calde pe gat. In mintea mea tutul era negru. Nu ma puteam gandi decat la restul barbatilor care te-au avut, iar dintre toti doar eu te-am iubit, iar tu. Tu mi-ai jucat in picioare si trupul, si sufletul.  Ma simteam ca o carne, goala, seaca, cu miros de vanilie si partial intrat in putrefactie. Te-am privit in ochi, m-am ridicat. Stiam sigur, acum. Nu mai erai femeia pe care o iubeam, erai o carpa cu care zeci de barbati s-au sters pe maini de sange si-au aruncat-o.

Mi-am pierdut cumpatul si m-am apropiat de ea, un ultim sarut de adio si lama cutitului ii strapunsese deja inima.  Urla in mine iubirea si satisfactia, caci ea ma omorase in fiecare clipa, iar acum, acum era randul meu. Am lasat-o sa zaca pe canapea, in rochia neagra, lipita de trup, cu parul roscat cazand pe umerii albi, privind-o cum, in ultima ei suflare de viata, imi sopteste „te-am iubit,candva” si imi zambeste ciudat, de parca stia ca acesta ii va fi sfarsitul, fiind oarecum satisfacuta.

I-am intors spatele si am iesit pe usa, partial fericit, luand cu mine doar amintiri si parfumul ei scump ce mirosea a scortisoara. Stiam ca iubirea pentru ea a pierit, odata cu moartea ei, si ca singurul lucru care mi-a ramas in minte a fost ultimul ei zambet, al unei femei frumoase, al unei devoratoare de suflete captiva intre oase. Am iubit-o mereu si m-a iubit. Candva.

Crimele din A.D.W.

     Chapter 1.

 ”Am asa o sete de sange. Mi-e dor de crimele pe care le savarseam, inainte sa mor, pe 7 iulie `77.”

   
    Intr-o zi de ianuarie te-am intalnit pe tine. Un schimb de zambete rapid, ca o legatura cauza-efect, si procesorul ti-a fost virusat. M-ai rugat sa-ti povestesc despre mine, iar eu, ca un maestru papusar  iesit la pensie anticipat am inceput sa ma joc cu gandurile tale fragile.

“Parintii mei s-au stins din viata cand aveam doar 17 ani. Au murit in bratele mele.”

Uitand absolut intentionat sa  mentionez :

 <<Mi-am ucis mama printr-o singura taietura de bisturiu in dreptul faringelui. O tineam in brate, plin de sange, cand tatal meu vitreg a intrat. Niciodata n-am fost de accord cu asa-zisa iubire a lor, i-am urat dintotdeauna. El a fost mai usor de ucis, sacrificiu din dragoste. Pe banalul principiu “daca moare ea, atunci eu de ce sa mai traiesc?”.Patetic. Singura fiinta pe care am iubit-o a fost tatal meu. Nu a fost cine stie ce om invatat, cu multi neuroni activi, doar ca el mi-a transmis mie intreaga sa mostenire genetica. M-a iubit enorm si pe mama a adorat-o, iar ea l-a parasit. Mama a castigat custodia mea. Tatal meu, fiind asasin platit, nu m-a putut lua de langa ea. Il vedeam des, la inceput, apoi din ce in ce mai rar, dar m-a invatat tot ce stia. L-am iubit si m-a iubit, si-l voi iubi mereu. Multi spun ca asasinii nu iubesc, dar eu stiu ce simteam. In ziua cand am implinit 7 ani am aflat ca tatal meu fusese ucis. Nu pot explica in cuvinte ce am simtit in acel moment. Dupa doua saptamani, mama s-a recasatorit. Strainul acela m-a ingrijit, m-a crescut ca pe propriul lui fiu, dar nu era tatal meu. Amandoi au meritat sa moara.>>

Tu ma compatimeai, crezand toate minciunile pe care ti le aruncam in fata, ca niste halci de carne unor pantere infometate. Am convenit sa te conduc acasa.

Ne-am oprit in fata blocului tau, vrand sa-mi iau ramas bun, dar m-ai invitat sus la o cafea. Politicos, am acceptat. Daca ai fi stiut ce se ascundea in spatele miilor de ganduri negre pe care le tineam ascunse sub trupul de ceramic, ai fi fugit, iti zic, ai fi fugit si nu te-ai mai fi uitat inapoi. Paream inofensiv, m-ai servit cu o cafea. Te priveam atent. Rochia rosie si decolteul putin adanc ma faceau sa nu mai imi stapanesc dorintele.

Se facuse tarziu. Am stat cu tine de vorba mai mult de 3 ore, in care ti-am tot spus minciuni peste minciuni, fiind atat de ,,sincer” incat ma convinsesem chiar si pe mine. Am vrut sa plec, dar m-ai oprit. Mi-ai spus ca vrei sa raman la tine, sa am parte de-o partida buna, de o noapte de dragoste de neuitat.

  Ai incuiat usa si m-ai tarat in bucatarie. Te-ai intins pe o masa si ai inceput sa ma deschei la camasa. Ma “scaldai” in saruturi si mangaieri, iar gandul meu era la cel de-al 7-lea perete al apartamentului. Erai pe jumatate goala, in fata mea, cu buzele rosii si ochii caprui, imploandu-mi sa te doresc, caci esti a mea pentru o noapte iar maine vei fi a altuia, cu siguranta. In spatele meu era suportul de cutite. Mi-a atras atentia unul cu manerul rosu si lama lata. L-am insfacat si l-am lipit de pielea ta fina de pe gat. Atunci am putut citi clar in ochii tai teama. Ai ramas paralizata, ca si cand cineva ti-ar fi injectat un anestezic puternic . Ma priveai speriata, neajutorata. Stiam ce am de facut. Dintr-o singura miscare am rezolvat totul. M-am asezat pe un scaun, privindu-te cum zaceai pe masa, pe jumatate goala, intr-o balta de lichid rosu. Mi-am luat haina si am iesit, incet, fara nicio urma de regret.

Usa de la bloc s-a inchis in spatele meu. Am pasit usor pe strada umeda si mirosind a cauciuc prajit. Plecam in cautarea urmatoarei victime.