Nu mai ştiu.

Posted in Di-tati` on 21 iunie 2014 by Ali Drg.

Dacă aş putea mi-aş lua gândurile şi le-aş îndesa, pe rând, în câte o eprubetă, ordonate în funcţie de emoţii. Le-aş topi iar amestecul l-aş turna într-un suport circular. Când se va fi răcit, în cercul solid pe care îl ţin în palmă îmi voi fi găsit echilibrul. Mă voi simţi întreagă din nou, iar de această dată fără ritualuri, fără blesteme la miezul nopţii cu lună plină,  fără sute de pagini scrise în amărâta asta de pătrăţică pentru că nu sunt încă în stare să scriu un roman.

 

N-am mai scris de ceva vreme pentru că mi-a fost Teamă. Da, teamă. Teamă că voi scrie despre tine şi nici Lucifer nu mă va putea opri, dacă încep. Şi dacă n-aş fi scris despre tine aş fi scris, cu siguranţă, despre un altul. Şi totuşi am sute de poeme scrise pe caiete în timpul orelor. Unele fericite, scrise în zilele când ne întâlneam pe hol şi mă îmbrăţişai ca şi cum ar fi fost ultima dată. Altele triste, scrise în zilele în care treceam unul pe lângă celălalt pe hol ca şi cum nu ne-am cunoaşte şi simţeam cum o parte din mine se stinge, iar tu, nu ştiu cum naiba te simţeai. Încă simt cum gâtul îmi arde atunci când pronunţ numele tău iar golul din interiorul meu se măreşte. 

 

Atât de multe rânduri scrise pentru tine şi tot nu ai înţeles nimic. Mă oboseşte. Am făcut aceeaşi greşeală de prea multe ori. Să caut în cei din jur ceea ce îmi lipseşte mie. Echilibru. Stabilitate. Atât de greşit. Tu, dragul meu prieten, ai fost ultimul. Ultimul pe care l-am lăsat să renunţe la mine, chiar dacă mi-a promis că nu o s-o facă niciodată. Ultimul care m-a avut, ultimul pe care l-am iubit şi pentru care aş fi făcut orice ca să îl văd fericit cu o Ea, chiar şi în faţa mea. Dar s-a terminat, şi tu vei şti că m-ai pierdut când mă vei vedea fericită şi tu nu vei mai fi sursa fericirii mele.

 

Cineva mi-a spus că lupt pentru fericirea celor din jur, fără ca măcar să mă preocupe fericirea mea. Asta pentru că nu cred în aşa-numita Fericire. Sunt realistă. Pentru mine fericire înseamnă să fac oamenii să sufere. La început credeam că e doar un moft, că e mişto să răneşti oameni, că te simţi bine până te loveşte karma şi după suferi şi tu, dar te reîntorci la rănit oameni.

 

Dar nu. Aşa funcţionez. Dacă vreau să fiu fericită trebuie să mă transform într-o nenorocită, să nu îmi pese de oameni, să stau departe de orice tentativă de poveste de dragoste până la facultate, probabil, când voi găsi şi eu pe cineva potrivit mie. Ah, da, şi să mă întorc la vechile obiceiuri. Minunatele vechi obiceiuri.

I guess I am just back in killing.

Image

Eu nu mă transpun în morți tragice.

Posted in Pain on 3 iunie 2014 by Ali Drg.

  Nu-mi amintesc prea multe din ziua spânzurării mele. Nu cred că e din cauza fricii, căci nu mi-a fost nicio clipă frică de moarte, poate doar din cauza memoriei mele care niciodată nu m-a ajutat. 

Aveam douăzeci și șapte de ani și fusesem condamnat la moarte. Nici nu mai conta pentru ce, o meritam și eram pregătit. Am deschis ochii și-am văzut ștreangul. Gros, rezistent, mirosind a frică de la toți ceilalți ce muriseră înaintea mea. Am zâmbit. Mi-am întors puțin capul spre stânga. Colonelul nu se mișca, nici 2-3 soldați, nici popa care îmi era bun prieten, cu toate că eu nu credeam în Dumnezeu; nici grămada de oameni care mă priveau înmărmuriți. Ce naiba i-o fi apucat. Nu dau spectacol în aer liber și nici măcar nu îi cunosc. Unora le place să vină doar ca să vadă cum mor oamenii cu ditamai ștreangul de gât.

Cred c-o să înceapă să plouă. Călăul s-a apropiat de mine și mi-a pus mâna pe umăr în semn de resemnare și încurajare. Cred că mai mult pentru liniștea lui sufletească, pentru că eu eram pregătit să mor. Aveam un zâmbet șters pe față. Mi-au adus un scaun jerpelit cu 3 picioare. Ca răsplată pentru câte am făcut pentru nenorocita asta de țară nici măcar un scaun cu patru picioare nu au fost în stare să-mi aducă.

M-am urcat pe scaun și îi priveam pe toți de sus. Îți dă un sentiment de superioritate. E bine să te simți superior în fața tuturor mai ales când știi că mai ai 5 minute. Pardon, mi-a stat ceasul, câte minute mai am, nu scutește-mă nu am nevoie de nicio ultimă dorință, ba da, vreau să mor mai repede. cred că mai sunt 2-3 minute. Rude care să jelească după mine n-aveam. Părinții-mi muriseră când eram mic. Soția mi-a murit acum 2 ani, zi de 7 iulie, zi în care am pierdut totul și m-am hotărât să plec pe frontul străin. Am iubit-o și o iubesc mai mult ca-n prima zi. De nedescris mai mult. De-atunci am un gol în mine care nu mai poate fi umplut. Am încercat. Cu tutun, alcool, femei, vânătoare, război, sete neastâmpărată de sânge și eroism. N-a mers. Acum vreau să-l umplu cu moarte. 

L-am auzit pe locotenent pronunțându-mi numele speriat și urlând cât putu de tare, după o mică pauză, CONDAMNAT. Am fost condamnat, într-o zi, dar nu la moarte, ci la viață. Unii m-au lăsat singur aici și mi-au zis să trăiesc cum știu eu mai bine a trăi printre oameni și tranșee. Nu mi-a părut rău c-am ales tranșeele în locul oamenilor. Călăul s-a apropiat de mine și a pus mâinile pe scaun. Inima începu să-mi bată cu putere. Nu îmi era frică, era bucuria venirii sfârșitului. Niciodată nu mi-au plăcut finalurile, dar acesta era al meu. Simțeam cum aerul din plămâni arde precum gazul metan. Aveam un nod în gât și mă durea când încercam să înghit. Eram calm. Neobișnuit de calm. Nici măcar un mușchi încordat, nici măcar vreo durere de oase sau o stare de tensiune care să se opună dracului ideii că O SĂ MOR. Toracele meu devenise acum o cavitate închisă în care bătăile inimii se loveau de pereți și ricoșau pe lângă.

Preotul avea lacrimi în ochi iar eu… Scaunul fu aruncat la 1 m mai departe iar gravitația mă trăgea în jos. Nu m-am zbătut nicio secundă. Simțeam cum bucata de sfoară smulgea viața din mine. Pulsul devenise tot mai accelerat și simțeam cum venele mele încep să pocnească. Auzeam voci dar nu le puteam distinge și ochii mei vedeau doar negru. Pentru o fracțiune de secundă mi s-a părut că o văd pe soția mea care îmi zâmbea fericită, dar erau doar halucinații. Trupul meu se bălăngănea atârnând în ștreang. Îmi simțeam sufletul rece, nu-mi mai auzeam pulsul iar creierul meu încă dădea comenzi fără să primească răspuns. Acum mi se făcuse frică. Frică să mă pierd și să nu mă regăsesc după trecerea în cealaltă lume despre care toți vorbesc atât de mult și nimeni nu a văzut-o până acum. Dar teama nu a ținut mult. Nu mai aveam control asupra vieții pe care tocmai o pierdusem sau mai bine zis, lăsasem să-mi fie șterpelită. Nu o meritam. N-am meritat-o niciodată. Am avut o soție pe care am iubit-o și o voi iubi chiar dacă mă spânzură nenorociții ăștia de o sută de ori.

Ce. Miroase iar a frânghie udă. Urâtă duhoare, chit că-i slabă. Poate ar fi trebuit să merg mai des pe la biserică, oare în Evanghelie scrie ce miros are moartea?

largefhg

Legături vii.

Posted in Pain on 29 aprilie 2014 by Ali Drg.

Ar trebui să mă pierd printre enzime și acizi, dar sistemul meu nervos cerșește îndurare. Nu pot adormi, nu pot sta trează, nu mai pot privi cerul înstelat fără tine. Am probleme cu respirația de la o vreme. Mi se întâmplă des, mereu, când mă gândesc la tine. Nu-mi testez limitele pentru că le cunosc, dar știu că una dintre ele ești tu.

Oamenii îmi spun că sunt o scriitoare bună. Niște proști. Ei nu mă cunosc. Aproape că nici tu nu mă cunoști. Scriu bine doar când sunt în suferință. Suntem doi oameni morți, dragule. Eu mă simt vie pentru că exiști iar tu te simți viu pentru-că-există-Ea.

Mi-aș desena pe palme stele doar ca să te pot atinge prin constelații. Aș construi o lume perfectă pentru tine și aș închide-o într-un cub mic de sticlă, cu o etichetă pe care scrie Noi. Măcar acolo am fi împreună. Ți-aș spune să închizi ochii și să întinzi mâna dreaptă, iar eu îți voi fi așezat în centru, unde se întrepătrund liniile destinului, întregul meu Univers gol și abrupt, fără Soare și fără Lună.

Aș vrea să am curajul, într-o zi, curând, să te privesc în ochi și să-ți spun că te iubesc, dar mi-e teamă. Mi-e teamă să fug de tine ca să mă întorc puțin mai târziu, mi-e teamă să mă apropii pentru că tu s-ar putea să dispari ca luna în diminețile reci de decembrie.

Te-aș lua de mână și te-aș duce la munte, doar ca să te țin cât mai departe de mare.

Buzele îmi tremură când rostesc numele tău în fața altora. Oasele îmi crapă de fiecare dată când mă ignori, cu toate că mi-ai spus că sunt parte din tine. Nu sunt. Nu îți poți ignora o mână sau jumătate de conștiință, iar eu nu vreau să te rănesc obligându-te să iei în calcul existența mea. Dacă aș putea, aș încheia un pact faustic pentru tine. Nu ca să mă iubești, nici ca să te am aproape, și nici măcar să realizezi câte aș face pentru tine, ci doar ca să fii fericit. Poate mi-aș vinde și sufletul pentru câteva minute în care tu să privești prin ochii mei, să simți ce simt și eu când te privesc, să vezi ce ființă minunată ești. Nu mai am nevoie de suflet, nici de un Altul pe care să-l rănesc, nici de timp ca tăieturile ce-au fost cândva pentru tine să se vindece. Am nevoie de tine și tu ai nevoie de Ea.

 

Știi bine că nu mai am nici inimă, ci doar un organ aflat în stare de latență care pompează ocazional cantitatea strict necesară de sânge prin organism. Reflex involuntar. Așa cum tu alergi prin mintea mea când sunt trează, când dorm, când încerc să meditez, când îmi umplu ambii plămâni cu fum cenușiu, chiar și atunci când îmi crestez carnea pentru că nu văd altă scăpare.

Fără să realizez, ai devenit cel mai frumos reflex.

large

 

Spasme psihice

Posted in Di-tati` on 23 aprilie 2014 by Ali Drg.

Cândva erai cel mai frumos roman.

Nu de dragoste, pentru că cine l-a scris nu cunoștea definiția cuvântului sentiment; așa cum tu erai plin de definiții ale unor cuvinte pe care El, autorul, încerca să le uite în timp ce scria prima ta introducere. Ce prost.

Nu-mi amintesc, dragule, când te-am început și te rog, iartă-mi stângăcia cuvintelor, iartă-mi lașitatea de a nu mă semna pe prima pagină ca toți autorii cunoscuți, pentru că sunt un nimeni. Mulți te vor fura din rafturi, mulți te vor jupui de viu iar eu nu voi fi acolo să te apăr. Iartă-mă că, printre cele 7 țigări fumate în ultima zi de viață nu mi-am găsit timp să inventez un final fericit, așa cum fac toți netoții care vor să-și vândă cărțile mai repede. Dar știi ceva? Uită. Uită toate scuzele mele mizerabile și pline de tutun și pete de cafea.

- Iartă-mă pentru că te-am supus durerii unui om nefericit.

. Nici hipnoza nici amnezia nu l-au ajutat. Nici terapia de grup sau Grupurile Schizofrenicilor Anonimi. Un cuvânt scris, bine definit, rămâne veșnic. Iar tu erai plin de cuvinte vii.

Acum sunt toate seci.

Ai oferit fiecărui cititor aceeași poveste complicată pe care toți au înțeles-o diferit, sau deloc. Te iubeau pentru emoțiile pe care le transmiteai, pentru stările febrile la care îi supuneai, la tortura fizică și psihică din fiecare subsol al paginii. Devorau fiecare paragraf de la miezul nopții până dimineață când erau nevoiți să dea piept cu propria realitate, fără să știe, imbecilii, că nopțile și le pierdeau în realitatea ta. Rece, dureroasă, pasională, plină de mister și povești de dragoste eșuate fără sfârșit pentru că nimeni nu a avut curajul să le continue sau să le reînceapă. Ce dobitoci.

 Iar când ajungeau la ultima pagină, albă, toate lecturile se terminau la fel. Fiecare lua un pix și își scrijelea numele cu litere jerpelite și pastă de pix de culori diferite, pentru că nu toți aveau urme de cerneală pe coate. Apoi își căuta fiecare capitolul și rupeau pagina. O împătureau cu grijă și o așezau în portofelul rupt și prăfuit alături de pozele nevestei, soțului, copiilor sau cine știe ce iconițe din plastic ieftin, cică sfințite, aduse de cui-îi-pasă-cine-pentru-că-tu-nu-credeai-în-numele-de-Dumnezeu.

Erai cândva un roman întreg, și oh doamne, cât de frumos erai. Niciodată n-am fost capabilă să te laud pentru că mereu eram prea beată să recitesc măcar un cuvânt din ce scriam sau literele se inundau cu lacrimi. Eu nu plâng. Eu nu sufăr. Eu simt durere, restul sunt doar efecte secundare. Dacă ai gripă strănuți, te ustură ochii, te doare capul, îți curge nasul și nu te ridici din pat pentru că de-ce-să-mă-ridic-sunt-bolnav. Dar când ochii îți sunt roșii de atâta plâns, buzele crăpate, vocea răgușită, oasele fragile și plămânii prea plini de durere, ești bolnav? Cum s-ar numi boala? ”nu-știu-ce-să-fac-cu-viața-mea”? Sau poate ”urăsc-oamenii-pentru-că-îți-amintesc-mereu-fix-ceea-ce-te-chinui-să-uiți”? Nu. Clar s-ar numi ”eu-nu-trebuie-să-mai-scriu-pentru-că-fac-oamenii-să-sufere”.

Am fost prima ta cititoare. Între ultimele 2 pagini am găsit un bilețel de la El, creatorul tău.

Iar am băut ca un porc. Iar am plâns ca ultimul naufragiat. Întotdeauna am fost bun cu oamenii. Nu trebuia. I-am ajutat, i-am înțeles, i-am salvat, niciodată nu i-am iubit. Cineva mi-a spus că nu trebuie să faci compromisuri. Un idiot. O idioată. Mai mulți idioți. O șatră întreagă, ce să mai. În viață, bă, tu, prim cititor, să faci tot ce-ți stă în putință pentru persoana pe care o iubești, chiar dacă ajungi să dormi pe preș în plină iarnă pentru că ea e cu amantul în patul tău, al vostru. Iertarea e cel mai mare păcat lumesc, iar tu, după ce ai citit romanul ăsta, cărțulia asta de trăiri, clar o să ajungi în fundul Iadului. Nu mai am țigări și afară e prea senin, se văd stelele

și – încă – o – iubesc .

Nu am citit niciodată nimic mai trist decât ultimele 4 cuvinte. Am plâns. Iar și iar și iar și iar. Până am obosit să plâng și am început să-mi plâng de milă. Să plâng de dor, de disperare, de dezamăgire, de durere, de toate cuvintele din dicționar care încep cu nenorocita aia de literă D. N-am dormit în noaptea asta, nu mai pot dormi. E 23 dracu-știe-ce-lună-dar-nu-e-lună-plină-și-cerul-e-înstelat-și-stupid-de-senin-și-îmi-e-dor-de-tatăl-meu-și-de-ce-fix-tu-de-care-am-nevoie-îmi-spui-că-mă-vrei-dar-NU. Mă holbez de ore întregi la bucata aia de hârtie pe care tu, cu scrisul tău retardat, ai încrustat în celuloză cuvinte mult prea mari pentru sufletul tău mic. Mi-ai spus că n-ai fost niciodată credincios, dar că un lucru e sigur. Raiul sunt eu. Boule. Am cunoscut Raiul și Iadul împreună cu tine, și din al doilea eu n-am mai scăpat.

Îmi pare rău, romanule, că mai ai doar câteva pagini pline cu poveștile celor care încă nu te-au părăsit. Îmi pare rău că mă vezi așa, mai ales după ce eu, prima ta cititoare, am sărit peste capitolul dedicat mie de teamă c-aș putea să mă sinucid. Îmi pare rău că nu m-am semnat pe ultima pagină. Îmi pare rău că te-am îmbibat în lacrimi și miros de vopsea de păr.

Iartă-mă că niciodată nimeni nu va ști că te-am citit, dar toți vor ști povestea mea. Și poate voi auzi și eu, cândva, ultimele cuvinte din colțul paginii mele.

Eu-nu-am-să-renunț-niciodată-la-cei-pe-care-îi-iubesc.

Image

 

The whore who stole this poem.

Posted in Di-tati` on 14 aprilie 2014 by Ali Drg.

Aveam 13 poeme, dragule, şi am irosit unul pe tine, târfă. Şi ce dacă eşti mascul feroce în visele tale? Îţi pot spune Târfă la orice oră din zi sau din noapte, fără să te simţi jignit, pentru că te caracterizează. Şi ştii ce e mai rău? Că-ntotdeauna ţi-a plăcut să mă auzi spunându-ţi aşa.

Te-am rugat să stai cu mine o zi. Voiam să fugim din oraş cu primul tren, nu conta destinaţia. Să mergem printre blocuri şi pe străzi unde nu ne cunoştea nimeni. Să fumăm o amărâtă de ţigară sub un pod, orice pod. Tu nu ştii ce sentiment plăcut este să treacă jumătate din omenire pe deasupra ta şi tu să fii acolo, jos, pe malul apei, ca un necunoscut.

Să bei o cafea în timp ce eu mă chinuiam să îţi desenez conturul feţei pe un şerveţel pe care l-am luat dintr-o cafenea. Nu sunt antitalent, dar te văd în toate formele şi te simt în fiecare culoare. Mi-aş fi dorit să ne plimbăm seara prin oraşul necunoscut, să mă ţii de mână fără să fie neapărat nevoie să simţi ceva pentru mine, să ne rătăcim pe străzi, să-mi zâmbeşti din când în când, uitându-te la tăieturile de pe mâna mea stângă. Să-mi spui că sunt frumoase şi că-ţi pare rău. Să aprindem un lampion, să-l privim cum se înalţă şi se lasă condus de destin, ceea ce ar fi trebuit să facem şi noi.

Dar nu. Noi suntem oameni, noi trebuie să ne bazăm pe raţiune, să stăm cu picioarele pe pământ ancoraţi în principii stupide conform cărora ori eşti atras de o tipă ori de un tip, niciodată ambele, în amintiri care ne leagă de persoane pe care încă le iubim şi care ne-au făcut doar rău şi alte idioţenii. Şi dacă eu vreau să zbor? Hă? Te-ai gândit vreodată la asta, dragule, dacă eu vreau să mă las purtată de dracu-s-o-ia-de-iubire pe care o simt pentru tine? Eu ştiu ce simt, eşti parte din mine aşa cum şi tu ai spus că sunt parte din tine, şi ştiu că aş putea face orice doar ca să te văd fericit, pentru că atunci când suferi tu, mă afectează şi m-am săturat să te văd rănit, neajutorat, singur, neînţeles. Doar că tu nu vezi. Nu vezi cât de minunat eşti, câte lucruri zac în străfundurile sufletului tău şi aşteaptă ca cineva să le scoată la iveală. Nu vezi cât rău îmi faci cu bipolaritatea ta, nici când îţi spun că nu sunt perfectă pentru tine şi nici ceea ce cauţi şi tu nu-mi dai dreptate, nici măcar cât de dor îmi e de tine. Nici măcar că ţin la tine în toate sensurile proprii şi figurative ale cuvântului ,,iubesc”. Dar e mai bine aşa, decât să te pierd. Şi ce dacă tu nu simţi nimic. Şi ce dacă tu cauţi un prinţ pe un cal alb în timp ce vrăjitoarea e fix în faţa ta.  E-n regulă. Eşti târfă, asta ştii cel mai bine să faci.

Spitalele sunt goale iar cimitirele pline, dragule. Iartă-mă că nu scriu basme. Poate m-aş fi transformat în prinţ şi-aş fi coborât de pe un curcubeu călare pe un unicorn. Poate aşa m-ai fi iubit şi tu. Hahaha. Neeeah. Niciodată.

Nu-ţi plac basmele, nici realitatea. Atunci înţeleg de ce nu citeşti ceea ce scriu.

Image

Should I kill them both or should I just kill myself?

Posted in Di-tati` on 13 aprilie 2014 by Ali Drg.

  Am o criză de nervi internă care îmi macină fiecare capilară şi fiecare organ, fără să înţeleg de ce. cauză efect sub zero. Te-ai simţit vreodată ca un contur de cerc? nu. Bine. 

Eşti un simplu contur, puţin şters pe unele părţi, diluat pe altele, unde au căzut lacrimi sărate. Alergi prin lume fără să ştii dacă te vei integra printre celelalte forme şi spaţii umplute. Tu, tu eşti un contur, la fel de singur şi gol pe interior ca o peşteră fără stalactite şi stalagmite. Şi vrei să dispari. N-ai cum să mori, nu eşti viu. Te bălăngăni în stânga şi-n dreapta sub semnul infinitului şi al aburilor de alcool. Ai vrea să plângi dar nu eşti om. 

Îţi găseşti cele două jumătăţi printre toate formele străine din lume. Acum suferi mai mult decât atunci când erai singur şi gol. Acum ştii că persoanele pe care le iubeşti te ignoră. 

Prima jumătate din tine e departe. E prea departe ca să puteţi forma un întreg, chiar dacă vă leagă acelaşi pigment de culoare, acelaşi creion cu care aţi fost desenaţi, aceeaşi coală albă pe care aţi stat până la despărţire. Îţi lipseşte şi distanţa nu face decât să distrugă ce-a mai rămas din voi, să ardă orice amintire a unui întreg, a unei fericiri, a unui amalgam de sentimente şi intersectări ale destinelor pe care voi nu aţi avut curajul să-l numiţi ,,iubire”. Nici ţigările de la 2-3 în noapte nu te ajută să uiţi.

 

A doua jumătate din tine e aproape. E mai aproape decât ar fi fost posibil. Păstrezi în tine sentimente atât de intense încât ai putea topi gheţar după gheţar. Dar jumătatea nu ştie. Nu are habar de toate lucrurile pe care tu le faci, pe care le spui, nici măcar nu ştie cât de minunată ar fi dacă ar avea jumătate de contur. Poate îi e teamă, poate nu te vrea, poate caută altceva. Poate nu-i pasă cât de importantă e pentru tine şi că doare fiecare lucru pe care îl face. Dar ştii.. Tu eşti doar un contur de cerc iar el, el întotdeauna şi-a dorit să fie un pătrat. Şi tu nu vei fi niciodată ceea ce el caută.

Şi rămâi singur, conturule, fără nicio jumătate. Prima va aparţine unei sfere, curând, iar ce-a de-a doua.. unui cub, poate.. iar tu. Tu te vei rupe într-o parte şi vei ajunge o dreaptă. Fără început, fără final, întocmai ca şi suferinţa în care te-au aruncat cei care au desenat nenorocitul ăla de cerc şi te-au făcut pe tine contur. Vrei să mori, dar nu eşti om, eşti doar o dreaptă. Şi nici ţigările de la 2-3 în noapte nu te vor face să uiţi. 

 

Image

i hope my words touch you in places my hands couldn’t.

Posted in Di-tati` on 27 martie 2014 by Ali Drg.

Iartă-mă că nu am scris despre tine niciodată în ultimul an de când te iubesc. Mă crezi că n-am vrut să te împart cu lumea? Ei n-ar fi înțeles. Nu m-ar fi condamnat, nu m-ar fi compătimit, nu ar fi zâmbit cuprinși de frenezie. Ar fi citit doar o altă bucată de scris, a unei tipe. Tu, tu nu citești niciodată.

Am adormit cu o durere în torace și m-am trezit cu aceeași durere, doar că se mutase câțiva cm la dreapta. Mi-a amintit de nopțile în care adormeam lângă tine și mă trezeam în aceeași poziție cu o amorțeală specifică a oaselor. Iubeam zâmbetul tău dimineața. Și tu pe al meu, îmi ziceai. În dimineața asta m-a trezit alarma. Sună ca dracu, trezește și morții. Ai fost primul lucru la care m-am gândit și aș fi plâns, jur, dar eram prea ocupată să sfâșii perna. Nu mai suportam aerul din apartament, din oraș. Ți-am spus că totul îmi amintește de tine. Astăzi am vrut să fug. De tine, de probleme. Am fost o lașă, recunosc, doar că uneori este mai bine să fugi de ceva care te-ar putea ucide în loc să îl înfrunți, chiar dacă nu te va lăsa niciodată să trăiești.

Și-am fugit în alt oraș. Nu te-am luat cu mine, chiar dacă te port mereu în fiecare particulă de ADN. Știi.. mi-aș dori ca cei doi-trei copiii ai mei să semene cu tine, indiferent cine e tatăl lor.  Câteva ore fără tine mi-au redat parțial armonia interioară. Dar amintirea ta nu poate sta departe de mine prea mult, nu? Îi înțeleg p-ăia de la Taxi – mi-e dor și doare..

Strada era aproape goală și mă îndreptam spre gară. Toate gările mă fac să plâng, toate trenurile parcă mă urăsc, parcă și eu le urăsc, le văd arzând, căci erau dăți în care ele mi-aduceau fericirea. Și fericirea noastră a murit, love. Vreau să-ți povestesc asta. A fost dureros să văd în altcineva ceea ce vedeam în tine. Tu ai trăsăturile tale specifice, iar tipul care mergea extrem de dubios în fața mea… ei bine, le avea și el. Același mers, același stil de a păși, același ritm constant, același mod în care își trece mâna prin păr, același tic nervos dea-și încorda mâna în timp ce mergea, așa cum făceai tu, luptătorule. Simțeam cum întreaga mea lume se cutremură la picioarele acelui străin nevinovat pe care l-aș fi sugrumat dacă nu mă scotea din transă o pală de apă rece. Și tipul a dispărut.

N-ar trebui să fiu atât de nenorocită cu mine. Ar trebui să cerșesc îndurare destinului sau . Să mă hipnotizeze naibii cineva să uit, că amnezia n-ar ajuta, sunt sigură. Nicio formă de uitare nu este suficient de puternică pentru a te șterge de mintea mea. You still make me wanna call you in the middle of the night just to hear your voice. I love you but we will never ever talk again.

Image

Vechile iubiri nu mor niciodată.

Posted in Pain on 20 martie 2014 by Ali Drg.

Doctorul mi-a zis că somnul ajută în ameliorarea durerii, eu i-am zis că-i un prost. Astăzi n-am putut să mă dau jos din pat. Simţeam o durere difuză prin tot trupul şi îmi era aproape imposibil să respir. De-ar fi fost doar durerea fizică cea care mă trimitea spre autodistrugere, ar fi fost mult mai simplu. Am deschis ochii şi-am simţit miros de cafea. În încercarea mea de a mă da jos din pat mi s-a spart o venă la mâna stângă. Tot doctorul mi-a zis să am grijă la mişcările bruşte, căci venele mele sunt fragile şi pline de Ei; sângele s-a uscat de prea mult timp ca să mai existe urme.

Nu mai simţeam durerea. Când m-am ridicat mi-am pierdut pentru câteva secunde cunoştinţa şi am căzut peste masă iar ceaşca de cafea s-a vărsat complet pe covor. Când mi-am revenit, nu mi-a păsat. Mi-am luat halatul alb de spital şi  am ieşit pe balcon, am aprins 2 ţigări, una clar nu era de ajuns. Nu înţelegeam de ce niciodată n-am putut scrie povești de dragoste reușite, dar le-am trăit pe toate cele eșuate. Doctorul meu n-a fost așa de prost când mi-a spus că viața asta nu e pentru mine și că mai bine aș fi dormit într-o capsulă a timpului în loc să mă nasc.

Mi s-a stins țigara, înjur și-o aprind la loc. Din camera vecinului se auzea vag o piesă. O știam prea bine. Dacă eu te iubesc, n-ai să mori niciodată. Am reluat pentru a mia oară în ultimele săptămâni toate poveștile de dragoste pe care le-am trăit, sau orice ar fi fost ele. Toți ,,el,, pe care i-am menționat rar în scris, cu E mare. Ei, cei care mă făceau să mă modelez după dorințele lor, fără să afle vreodată cum sunt eu cu adevărat sau care sunt slăbiciunile mele. Cei pe care i-am rănit, cei pe care i-am protejat, cei care m-au iubit și El, cel pe care mereu îl voi iubi, indiferent de vreme.

Pagină dintr-un jurnal inexistent. Pentru cei care cred că scriu despre ei, scriu. Îmi lipsește El1, cel care mi-a fost mai mult ca un frate decât ca un iubit, cel alături de care am crescut un an zi de zi și încă 2 după, care m-a înțeles chiar și atunci când l-am rănit pentru că nu știam cum să definesc corect cuvântul ,,sentiment”. Îmi lipsește El2, despre care am crezut că va fi marea mea iubire și s-a dovedit a fi doar un alt pieton pe o zebră oarecare dintr-un oraș fără nume, care urma să fie călcat de un tir și nimănui nu i-ar fi păsat. Îmi lipsește El3, pentru că lângă el am cunoscut Raiul și Infernul, pentru că m-a iubit când îl iubeam cel mai mult și pentru că mi-a oferit cele mai frumoase amintiri. Încă n-am sfărâmat tabloul, după zeci de tentative, și nici nu ne vorbim. E simplu. După ce doi oameni au epuizat toate cuvintele din lume în povestea lor, după ce cade cortina nu mai rămâne de spus decât un ,,încă te iubesc dar.” din partea unuia, și liniște morbidă din partea celuilalt. Cuvintele dor, și e normal să doară. 

Am mai aprins o țigară. Mereu am căutat în cei de lângă mine ceea ce îmi lipsește. N-am știut niciodată să aleg între o persoană care mă iubește și o persoană pe care o iubesc, și-am sfârșit prin a răni sau a fi rănită. Dar și asta e normal. Orașul e liniștit și nu e lună plină. De ce naiba nu dorm la ora asta. Mă gândeam la ultima persoană de care m-am atașat. E un alt  eu lângă care aș putea pierde și zece vieți doar ascultându-i poveștile interminabile și mă mulțumesc cu atât, pentru că nu vreau să devină și el o poveste tristă de dragoste ca și celelalte de până acum.

Mi s-a terminat pachetul și n-am mai scris de ceva vreme despre mine, mă simt vulnerabilă și nu mai am cafea. Mă pierd printre iubiri vechi și aproape uit cum mă cheamă. Cum ar fi fost dacă nu mi-aș fi amintit nimic?

 

large (2)

O târfă s-a sinucis, aseară.

Posted in .Crimele din A.D.W. on 30 ianuarie 2014 by Ali Drg.

Aseară, în bordelul de la marginea oraşului, o târfă s-a sinucis pentru că tu, tu, nenorocitule, ai uitat s-o suni.

Nu te pot acuza de uitare, sau de trădare, dar ştiu că n-ai sunat-o. Am găsit-o dimineaţă, întinsă pe parchet, cu mâna pe cuţit şi din încheieturile ei încă şiroind sânge. Sânge cald peste sânge rece, închegat. Părul roşu, ondulat, îi era răvăşit, ca-ntr-o scenă de viol soldat cu crimă. Gâtul ei era plin de vânătăi. Pielea, mânjită de urmele trecutului, de amintirea fiecărui bărbat pe care l-a făcut fericit, chiar şi pentru o singură noapte, sau poate două, trei; toţi cei care i-au cuprins formele apetisante cu mâinile lor mari şi dezgustătoare, cei care au cerut mai mult, cei care au răsplătit-o pentru câteva ore de plăcere, câteva ore în care ei deveneau Zei şi ea sclava celor mai ascunse dorinţe ale lor.

Ah, de-ar şti părinţii ei. Dar ea n-are părinţi. Ţi-a povestit tot în ziua când ai cunoscut-o, dar tu.. Tu ai uitat. Părinţii ei au abandonat-o într-un bar din suburbiile oraşului, când avea 5 ani. A lucrat acolo până la 13 ani, când cel care deţinea locul s-a îndrăgostit nebuneşte de ea. Soţia lui n-a fost chiar aşa încântată şi într-o noapte a întrat cu un pistol în camera ei şi-a tras. A ochit-o în mână şi a fost dusă la spital. Nu i-au plăcut niciodată spitalele. Îmi spunea că niciodată n-a văzut oameni atât de speriaţi de moarte, atâta alb; niciodată n-a auzit atât de multe şi sincere rugăciuni între patru pereţi. Când a ieşit din spital a fugit din oraş. A cunoscut o damă, Josephine o chema, în vârstă, îmbrăcată vulgar, care i-a şoptit ,,Vino cu mine. Ştiu cum te pot ajuta.” A devenit cea mai râvnită târfă din bordel şi toţi bărbaţii tânjeau după trupul ei. Fraged, atât de fraged şi bolnav de viaţă.

S-a întors după câţiva ani, în ziua în care te-a cunoscut. Întotdeauna a blestemat ziua aceea, să ştii. Atât de mult te-a iubit. Încă mai poartă inelul pe care i l-ai dat înainte să pleci, când i-ai promis că te vei întoarce şi că ea te va aştepta. Ai plecat zâmbind, la braţ cu o Alta, în timp ce ea te urmărea cu ochii în lacrimi. Mi-a spus că simte o durere în piept, o durere atât de puternică încât abia se mai ţine pe picioare. Nu mai putea respira, pulsul îi slăbise. Următoarele săptămâni a băut şi a fumat. N-a dormit. Îmi spunea că îi e teamă de vise, pentru că realitatea ei s-a transformat în coşmar. După o lună plămânii ei nu mai suportau oxigenul, inima ei bătea din ce în ce mai încet. O vedeam cum se stinge, în braţele mele, şi cum ochii ei priveau în gol, spre nicăieri, căutându-te, parcă.

După trei luni a primit o scrisoare de la tine. Nu voi uita niciodată acea zi, a readucerii ei la viaţă. Puteam simţi fericirea ei şi cu ochii închişi. Îi scriai că te vei întoarce în acea noapte la ea şi veţi fugi în lume. I-ai promis că vei suna! I-ai promis! A aşteptat zâmbind, cu telefonul în mână, toată noaptea, dar tu… N-ai sunat. Şi ultimul lucru pe care şi-l mai amintea era zâmbetul tău şi cât de mult te-a iubit. Nu, nu te-a urât niciodată. S-a sinucis din iubire, din durere, din vina ta, nenorocitule.

Două zile mai târziu am aflat de accident. Iartă-mă, dragule. Te grăbeai să ajungi la ea şi ai pierdut controlul volanului. Cineva mi-a spus că până să-ţi pierzi definitiv cunoştinţa ai întrebat de ea. I-ai implorat sa aibă grijă de ea, să-i spună că o iubeşti şi că o vei aştepta Acolo, mereu.

Şi ea te iubeşte şi te va aştepta. Şi poate n-aş şti asta dacă.. n-aş fi fost Ea.

tumblr_mzljbamyk21qaeeulo1_500

Unele morti nu ingheata asa cum vrei tu.

Posted in Pain on 27 ianuarie 2014 by Ali Drg.

Furtuna de zapada se potolise. Plamanii ma usturau si ii simteam din ce in ce mai grei. Mi-am luat haina, pachetul de tigari, bocancii si-am deschis usa. Ce zapada tampita, ce alb idiot. Parca eram la trecerea dinspre viata spre moarte si in cap imi rasunau mii de voci ” Nu te duce spre lumina.” – Ok, o iau razna. Am nevoie de tigarile alea.- Am deschis ochii si-am facut cativa pasi. Mi-am aprins o tigara. Era prea frumos afara. Un pustiu rece si mort, fix ca si subconstientul meu aflat in coma.

Deodata gandurile mele se izbesc de un zid. O voce mult prea cunoscuta imi striga numele, de undeva din spatele meu. Nu acea voce, nu aici, nu acum.

- Ti-a fost dor de mine?

Fumul imi blocheaza caile respiratorii. Oricat as vrea sa urlu “nu“, n-as putea. Mi-e teama sa ma intorc, mi-e teama sa n-o fac. Ignor vocea, ignor lacrimile, 3, care se preling pe obrazul stang. Mai fac doi pasi, alunec si cad intr-un munte de zapada. Raman acolo, intinsa, cu ochii spre cer, asteptand sa mor inainte ca tu sa te apropii. Dar moartea nu mi-a fost niciodata prietena.

Te opresti in fata mea si imi intinzi mana. Refuz sa te las sa ma ajuti. As fi ales sa imi toarne cineva acid pe piele decat sa te privesc iar. Incerc sa ma ridic, alunec din nou, ma prinzi.

- Da-mi drumul, nenorocitule. De ce esti aici?

- Am venit sa te vad.

- Bine, eu nu vreau sa te vad, pleaca.

- Mamei tale nu ii e dor de mine? 

Nu raspund. Ma ajuti sa ma ridic, iti intorc spatele. Cotrobai prin buzunare dupa bricheta, imi mai aprind o tigara si ma intorc spre tine. Erai neschimbat, erai frumos, erai rau, erai beat.

- Tu doar cand esti beat iti amintesti de mine, nu-i asa?

- Taci. Nu stii ce vorbesti.

Te-ai intors cu spatele si ai fi vrut sa pleci, dar n-ai putut. Ti-ai aprins si tu o tigara si nu m-ai privit.

- Ai fost cea mai frumoasa moarte a mea. Am cunoscut alaturi de tine Raiul, Iadul, lumea, m-am regasit pe mine printre alte mii de fapturi. Ai renuntat la mine pentru tine. Macar de renuntai pentru un altul, mai bun. Niciodata nu te-am inteles, niciodata n-am stiut daca ma iubesti sau vrei doar sa faci dragoste cu mine si apoi sa ma omori. Te-am avut si te-am pretuit asa cum nimeni niciodata n-o s-o poata face. M-ai avut si ai plecat. Da, am baut, beau mult pntru ca mi-e dor de tine.

- Pleaca.

- Nu . Ce-o sa faci? O sa ma obligi? O sa fugi de mine in timp ce spun cuvinte pe care toata viata ai vrut sa le auzi?

- Tu nu meriti sa te ascult. Tu nu stii ce-i iubirea, ce e dorul, ce inseamna sa suferi. Tu mi-ai spus mereu ca dramatizez, ca exagerez, ca ma supar din orice. M-ai facut sa simt furie, sa-mi fie frica de ceea ce pot sa simt. Ar trebui sa pleci.

- Maica-ta unde e?

- In casa.

Ai trecut pe langa mine si te-ai oprit in fata usii. Poate daca n-as fi avut atata fum in plamani si n-as fi fost atat de ametita, te-as fi oprit. Stiam eu ca nu trebuie sa fumez. Aerul de munte e prea tare, tigarile sunt prea tari. Mama ti-a deschis usa, te-a primit cu multa caldura in suflet. Ati inceput sa vorbiti despre viata, despre planurile tale de viitor, planuri pe care, candva, le imparteai cu mine. Inainte sa pleci, mama mi-a soptit “Ce baiat bun e.” Am simtit ca pamantul se zguduie sub vorbele ei. Am mers cu tine prin zapada, fara sa scot un cuvant. Tot ce-mi doream era sa mori, in fata mea, fara sa-mi spui cuvinte care se vor adanci in sufletul meu.

- Imi lipsesti, sa stii.

- Nu mai pleci odata?

- Am vrut sa-ti aduc asta.

Imi intinzi un cutit de vanatoare identic cu cel pe care il aveam eu in colectie. Nu stiu cum ai facut rost de el, nu vreau sa aflu, vreau doar sa mori.

- Pentru ca te iubesc.

Nu. Nu. NU. Eu fug de persoanele care ma iubesc, sau le ucid. Am incercat sa fug de tine atata timp si n-a functionat. Te apropii de mine, ma prinzi de brat si ma saruti pe gat. Te intorci si faci cativa pasi. Mana imi tremura pe cutitul de vanatoare, fara sa stiu macar ce am de facut. Mi-era teama, eram fragila, vulnerabila, si te iubeam. M-am apropiat de tine, te-ai oprit, ti-am soptit cateva cuvinte reci, seci, dureroase, si o lacrima ti s-a prelins pe obrazul stang, in timp ce lama cutitului patrunsese deja in jugulara ta. Asta stiu sa fac. Ranesc persoanele care se apropie prea mult.

Te-ai prabusit in genunchi in zapada, apoi intr-o parte, zbatandu-te intr-o balta de sange. Mi-ai zambit. Ti-am zambit. Nu voi uita niciodata ultimele cuvinte pe care ti le-am soptit, dragul meu. Nu voi uita niciodata parfumul tau si mirosul puternic de alcool, nici zambetul tau, nici raul pe care mi l-ai facut. Tu mi-ai spus ca nimeni nu trebuie sa se apropie de mine, ai platit pretul neascultarii propriei tale teorii. Ah, erai atat de frumos acum. Un monstru rosu intr-o existenta alba.

M-am intors in casa, zambind. Aud vocea mamei ” E un baiat bun, sa stii. Te iubeste.” 

“Intr-adevar.”

Am luat ceasca de cafea de pe masa si nu ma puteam gandi decat la ultimele cuvinte pe care ti le-am soptit.

” Ai spus ca sunt cea mai frumoasa moarte a ta.

Unele morti nu ingheata asa cum vrei tu, iubitule.”

large (1)

Daca distrug in vis, creez in realitate?

Posted in Di-tati` on 26 ianuarie 2014 by Ali Drg.

E furtuna de zapada afara si pulsul meu a luat-o razna. Caldura ce-o emana soba veche din coltul camarutei ma face sa ma sufoc. Nu stiu daca ma ustura plamanii de la aerul inchis sau de la faptul ca n-am mai fumat de 3 zile si simt ca o iau razna. Becul care atarna deasupra mea incepe sa palpaie ca intr-un salon vechi de spital sau camera de tortura. Cred ca Divinitatea s-a gandit sa nu-mi lase curent electric in noaptea asta, pe motiv c-am pacatuit prea mult. Drumurile sunt inzapezite si eu sunt blocata in inima Iadului. Cine a spus ca Iadul e foc, lava si carne arzand frenetic -a mintit. Iadul meu e rece, pustiu, dureros, plin de spirite depresive la fiecare colt, ce vad in mine singura lor cale de scapare.

Ma asez pe pat si zgomotul copacilor care ingenuncheaza in fata furtunei ma impiedica sa adorm. Natura isi construieste o armata de sclavi impotriva mea. Las lampa de veghe aprinsa. Nu mi-e frica de intuneric, nu mi-e frica de furtuna, nu mi-e frica de moarte. Mi-e frica de spiritele care ma urmaresc de ceva vreme si care imi cunosc slabiciunile.

Adorm. Respir lent, ca-ntro tranzitie spre coma.

Ajung in fata unei oglinzi. Imi ridic bratul drept, imi strang pumnul, lovesc. Bucati de sticla sar spre mine si prin mine. Nici pic de sange. Visezi, A. Trec prin crapatura din oglinda si in fata mea apare un peisaj linistit de munte, iarna.

Fac cativa pasi. Ma prinzi de mana, ma intorc, imi zambesti si incep sa plang. Speram sa te gasesc aici, speram sa ma prinzi in brate, sa imi spui “hei”. Energia dintre noi eram incontrolabila, peisajul perfect de iarna se scurgea pe peretii unei incaperi luminoase, transformandu-se in valuri si nisip auriu.

- Imi place marea, cu tine.- imi soptesti.

- Ti-a fost dor de mine?

Nu mi-ai raspuns. Ai luat atitudinea de baiat rau si ai facut cativa pasi, departe de mine. Am facut si eu cativa pasi, si mai departe de tine, si mai departe de valuri, spre singurul perete ramas alb. M-am intors spre tine si tu..nu mai erai.Ti-am simtit caldura sufletului intre plamani, m-a intors si m-ai prins de ambele maini. M-ai sarutat asa cum n-o mai facusesi pana atunci, cum n-o vei mai face niciodata pentru ca noi doi nu ne vor mai revedea, poate.

Cu limba ta m-ai facut sa uit orice limba. Cu rasuflarea ta calda pe gatul meu plin de vanatai m-ai facut sa uit ca plamanii mei au fost candva plini cu iubire, si nu cu fum de tigari. Mainile tale s-au plimbat pe trupul meu, ignorand amprentele tuturor celorlalti care m-au avut, fizic. Cuvintele tale se impregnau in mintea mea, povestindu-mi secretul din spatele fiecarui desen de pe pielea ta. Sangele mi se scurgea prin vene din ce in ce mai repede, pe masura ce nasturii de la camasa se rupeau unul cate unul. Cu cat construiam mai mult intre noi, lumea din jurul nostru se distrugea. Stiam ca poate n-ar fi trebuit sa fim amandoi in acelasi vis.

Furtuna a scos din radacini stejarul din fata casei si l-a arucat prin geamul meu. M-am trezit brusc, nu stiam ce e cu mine. Primul nasture de la camasa era rupt, iar tu.. Tu nu erai. Tu n-ai fost niciodata, poate nici nu vei fi. De ce a trebuit sa construiesc in vis?

In realitate noi nu ne cunoastem, tie nu ti-e dor de mine, schimbam cuvinte fara sa stim ce inseamna ele de fapt. Nu pot sa mai dorm. Daca distrug in vis, o sa te pot avea aici, langa mine? O sa creez in realitate, oare ?

Image

Ți-a fost vreodată teamă de moarte?

Posted in back in killing on 8 ianuarie 2014 by Ali Drg.

Roșcato, tu nu mai știi să ucizi. 

Nu mi-am vizitat psihiatrul de ceva vreme. Astăzi era una din zilele când știam că am disperată nevoie de el. Mi-am luat paltonul din debara, cheile, pachetul de țigări și bricheta și le-am îndesat în buzunare. Am ieșit pe ușă încet. Vecinii mei se certau, din nou. Ultima dată el a spart televizorul și ea a ajuns în spital cu 3 coaste rupte. Tot ce puteam auzi erau țipete de ajutor și cuvinte grele pe care sigur amândoi le vor regreta mâine. Se ceartă de 5ani, doar joia. Astăzi era miercuri. Îmi aminteau de părinții mei, acum ceva vreme. Am ieșit din bloc, orașul era mort. Dintotdeauna a fost paralizat, acum e mort de-a binelea. Și inima lui e rece. Mergeam încet, izbindu-mă de valuri sufocante de ceață.

M-am oprit în fața unei uși de metal, albă. Am încercat să o deschid dar era încuiată. Am bătut de câteva ori. Nu a ieșit nimeni. Am continuat să bat, acum mult mai violent, cu disperarea unui om care-și trăiește ultimele clipe de viață. Ușa s-a deschis și în fața mea a apărut el. M-a rugat să intru. Mi-am lăsat paltonul pe un scaun și m-am așezat pe canapea. Fără saluturi, fără formalități, fără întrebări. Știam amândoi că era grav.

- N-ai mai venit.

- N-am avut motiv.

- Nu-ți trebuie motiv ca să vii. Îți trebuie voință.

- N-am avut nici de-aia.

Mi-a zâmbit și mi-a întins o țigară. Am luat-o, am zâmbit, am aprins-o și m-am dus la geam. Știam că nu suporta fumul în cabinetul lui. Nu se schimbase deloc. Aceiași ochi pătrunzători, același zâmbet plin de încredere, același sacou negru cu guler gri. Țigara mă liniștise puțin.

- Roșcato, nu mai știi să ucizi.

- Doctore, nu mai mi-e teamă de mine. Trebuie să mă ajuți. Mă acaparează binele. Mă transform.

- Ți-a fost vreodată frică de moarte?

- Știi bine că nu.

- Acum îți este?

- Nu. Da. Nu știu. Da. Îmi e. Mi-e frică. Plâng des. Mintea mea e invadată, bolnavă, simt că mă sting.

M-am așezat pe canapea, ștergându-mi lacrimile. Am putut zări o lacrimă scurgându-se pe obrazul lui.

- Erai cea mai frumoasă creație a mea. 

M-am așezat pe canapea, fixând cu privirea un tablou vechi. Și-a aprins o țigară și s-a dus la geam. Am început să-i povestesc despre ce mai rămăsese din mine, despre cum am cedat în fața oamenilor. Despre omul pentru care am făcut atât de multe lucruri și care mi-a întors spatele, din simplul motiv că eram mult prea bună pentru el, și-a dispărut. Despre cei pe care nu i-am mai putut răni.

Despre cel care vrea să mă cunoască, neavând nici cea mai vagă idee cine sunt eu, CE sunt eu; el care nu a avut curaj să mă aleagă pe mine și-a ales o țigară fumată într-o pauză de 10 minute. Despre cel pe care îl iubeam atât de mult cu un an în urmă și de care m-aș reîndrăgosti de fiecare dată când l-aș vedea; el m-a cunoscut, mi-a acceptat toate personalitățile, a jonglat cu latura mea malefică, m-a făcut fericită, chiar dacă fericirea este ceva nesigur. Pentru puțin timp, am simțit-o. Nu e așa cum spun unii. Fericirea este atunci când, dacă ai avea de ales între a ucide un om și a te lăsa sărutată de un El, ai cruța o viață. I-am vorbit despre cum până și demonul meu intern m-a părăsit. Cum am căzut în suferință și nu mă pot ridica.

- Doctore, nu-mi mai simt sufletul. Iartă-mă că m-am distrus.

- Tu nu ești bună, blândă, darnică. Tu nu zâmbești decât după ce ai luat o viață. Tu nu te prefaci malefică, așa te-ai născut. Nu salvezi vieți decât pentru că trebuie. Urăști oamenii așa cum ei urăsc moartea. Tu nu le dai voie să îți influențeze viața, tu nu ai sentimente. Inima ta e mai rece decât a nenorocitului ăsta de oraș. Erai o criminală, încă ești. Fericirea ta este nefericirea celorlalți. Dă-o dracului de prefăcătorie cu bunătate și armonie. Tu ai războiul în vene, văd în ochii tăi scânteile din flăcările Iadului, și n-aș fi folosit o așa comparație dacă nu le-aș fi simțit pe pielea mea. Ascultă. Știi cât am muncit amândoi ca să ai un psihic imbatabil, știi câte ai sacrificat. Nu ți-a fost niciodată frică de moarte pentru că întotdeauna i-ai fost superioară. Ești puternică și amândoi știm că n-o să te ajut. O să te ridici singură pentru că poți și nu-ți dau de ales. Amintește-ți câți ai ucis, câți ai rănit, câți te-au iubit sau te-au venerat. Să nu te uiți la tine, cum ai ajuns, o să te dezguste imaginea. Caută în adâncul tău, în amintiri, în sângele negru ca smoala care-ți curge prin vene. Conștientizează cine ești, ce ești.

Am mai aprins o țigară, cu ochii ațintiți la tavan. Știam că are dreptate. Trebuia să opresc ședința, nu puteam respira și circulația mea o luase razna. Venele îmi ardeau și începusem să transpir. Sângele-mi clocotea în vene. Doctorul mi-a întins un bisturiu vechi pe care încă stătea o inscripție veche. O singură privire a fost mai mult decât suficient. M-am ridicat, i-am mulțumit, dar de data asta niciunul dintre noi n-a mai zâmbit. Am ieșit pe ușa de metal în grabă. M-am oprit în mijlocul străzii.

Nu mai era ceață, nu mai era frig, nu mai simțeam nimic. Eram eu din nou, nu-mi aminteam mare lucru, dar știam că urmează o nouă victimă.

În viață, dacă ești rău, devii propriul tău psihiatru.

large

Întoarcerile dor şi ucid.

Posted in .Crimele din A.D.W. on 23 decembrie 2013 by Ali Drg.

închide ochii, inspiră, umple-ţi plămânii cu aer, expiră.

M-am aruncat pe iarba semi-îngheţată fără vlagă-n oase. Mi-am aprins o ţigară. Ştiam că plămânii mei n-ar mai mai fi suportat încă o ţigară, dar n-aveam de ales. Am aprins-o, am tras un fum. Niciodată n-am văzut cerul atât de clar, fără ochelari, şi plin de stele. Mi-am amintit câţi au desenat constelaţii pe pielea mea rece, câţi au jurat pe cea mai strălucitoare stea că nu-mi vor face rău. Era ceaţă, frig, iar acea răceală îmi trecea prin celule, aşteptând să ajungă la suflet. Undeva, printre câţiva copaci încremeniţi de durere, am zărit două puncte roşii ce palpitau.

Semănau cu ochii lui Ter5. Aproape că uitasem de demonul meu intern. Aproape. Ochii roşii m-au urmărit la fiecare fum pe care-l trăgeam cu disperare din ţigară, fără să-mi spună nimic. Nu palpitau simultan, ca şi când ar fi vrut să se despartă unul de celălalt, aşa cum întotdeauna eu am oscilat între cele două personalităţi ale mele, între două sfere de energie, între două persoane pe care le iubeam în mod diferit. Cerul parcă mă chema la el. Rănile de pe mâna stângă începuseră să sângereze.

Aproape c-am uitat. Nici nu ştiam ce-am uitat. Îl lăsasem pe Eric într-o baltă de sânge, zăcând pe parchetul abia şlefuit. Ştiam că trebuie să mă întorc. De ce a trebuit să se întoarcă?

L-am cunoscut pe Eric într-o zi de toamnă, anul nu mi-l mai amintesc. Ţigările mă fac, adesea, să uit lucruri. Era un tânăr arătos, cu barbă şi un zâmbet aparte. Am pierdut mai bine de jumătate de an vorbind zi de zi nimicuri. A fost singurul pe care l-am lăsat să pătrundă adânc în mintea mea şi să-mi cunoască temerile. Mi-a câştigat afecţiunea, lucru atât de greu de obţinut, apoi a plecat. De-atunci nu am mai lăsat pe nimeni aproape de mine, nu mi-a mai păsat de răul pe care-l făceam altora. Nimeni nu m-a putut salva din întunericul în care mă aruncasem singură. Nici măcar nu voiam să fiu salvată.

Astăzi a fost o zi rea, ca şi celelalte. Îmi beam cafeaua stând pe balcon şi privind atâţia oameni fericiţi care aleargă pe străzi ca nişte vectori fără direcţie şi sens. Toţi fac pregătiri de Crăciun. Urăsc sărbătorile. E singura perioadă din an în care nu mă trezesc din beţie. E mai uşor de îndurat durerea. S-au auzit zeci de buşituri în uşă. M-am dus să deschid. L-am văzut pe Eric, la fel de fericit ca în ziua în care plecase fără nicio explicaţie, şi i-am trântit uşa-n nas. Simţeam cum membrele îmi paralizau, încet, încet. M-am lipit de perete, uitând să încui uşa. Eric a intrat. Avea în mână un buchet de trandafiri roşii. I-a lăsat pe masă. Aş fi urlat din toţi plămânii să plece, să dispară, dar nu puteam scoate nici măcar un sunet. M-am dus în bucătărie, a venit după mine. Amândoi ştiam că n-ar fi trebui să mă urmeze. Nu acum, nu aici. S-a aşezat pe scaun. M-a privit îndelung.

- Ştii de ce m-am întors? Pentru că toţi se întorc la tine, mai devreme sau mai târziu. Asta, şi pentru că te iubesc.

“Te iubesc” Acele două cuvinte care au distrus tot ce-a fost mai bun în mine, cândva, pentru că el nu le-a înţeles. Mi-am pierdut cumpătul. N-am mai aşteptat să merg în dormitor după bisturiu, oricât mi-aş fi dorit s-o fac ca la carte. Am înşfăcat cuţitul de vânătoare de pe masă şi i l-am înfipt în jugulară. Mâna îmi încremenise pe cuţit, pentru prima dată în viaţă.

- Cuvintele distrug, iar faptele ucid, nu-i aşa?

N-ar fi trebuit să se întoarcă. Nu azi. Nu mai eram aceeaşi pe care el o lăsase acum mult timp. Îl vedeam cum se zbate în faţa mea, cerşind îndurare şi o ultimă gură de aer. L-am văzut cum s-a stins pe parchetul negru şi-am zâmbit. Am ieşit din bucătărie, ciocnindu-mă de masa pe care stătea buchetul de trandafiri. 17, roşii. Credea că încă-l aştept. Păcat. Mi-am luat halatul alb, pachetul de ţigări, bricheta, şi-am ieşit afară. Nu m-am uitat înapoi, n-aş fi putut.

Iar acum stăteam cu ţigara aproape pe terminate pe iarbă, înconjurată de o natură moartă, cu ochii aţintiţi la cele două lumini roşii care acum nu mai pâlpâiau aşa de tare. Şi ele se vor stinge odată cu ţigara, odată cu amintirile şi durerea pe care o simt adânc în torace.

Mai sunt 3 zile până la Crăciun iar eu am ucis un om.

large (1)

Cum poți?

Posted in Pain on 15 decembrie 2013 by Ali Drg.

Cum poți să te întorci la mine de fiecare dată, știind că nu vei rămâne mai mult de câteva ore. Ore sălbatice în care nu ne vorbim, devenim cei mai buni prieteni și cei mai frumoși îndrăgostiți. Cum poți să mă ții în brațe atât de strâns, iar, fără să doară? Nu știu, dragul meu, căci eu simt o durere în coaste încă din ziua când m-am descoperit în fața ta, acea zi în care ți-am spus cât de mult te iubesc și tu mi-ai spus că ,,nu mai e ce-a fost.” De-atunci nu mai sunt la fel.

Cum poți să-mi atingi iar pielea fără să te gândești cât rău îmi faci cu fiecare atingere? Cum poți să rostești atâtea cuvinte frumoase fără să crezi în ele? Cum de ai putut să-mi săruți buzele, din nou, după atâta timp în care ele te-au așteptat doar pe tine, în timp ce tu căutai alte perechi de buze și alți perechi de ochi. Cei plini de lacrimi nu te mai atrăgeau ca altă dată. Cum de nu poți să-ți controlezi pulsul care aleargă prin fiecare parte din corpul tău și tu încerci să-l ascunzi, să-l negi, să nu-l înțelegi.

Cum poți să-ți lași parfumul în așternuturile mele și să pleci? Ca și cum erai un simplu călător. La urma urmei, tu asta crezi că ești, nu-i așa?

Cum poți să nu mă lași să te iubesc, din nou, cu fiecare milimetru cub de aer inspirat? Mi-e teamă, prieten drag, mi-e teamă de tine, de mine, de sentimentele pe care întotdeauna le-am pus într-un plic alb cu numele tău și n-am completat niciodată rubrica Expeditorului.

Nu știu cum poți, dragul meu, căci eu n-aș putea. N-aș putea să renunț la alcool și la țigări, pentru că ele sunt unica mea salvare. Sau poate doar o cale mai lungă spre autodistrugere. Iartă-mă. Prin venele mele curge sânge plin de alcool, iar plămânii nu mai suportă atâtea țigări, deci scriu prost.

 

tumblr_lxv6royMIv1qju1ogo1_500_large

 

Confession – II.

Posted in Pain on 11 decembrie 2013 by Ali Drg.

I met a girl with red hair

And tears in her eyes

Who was drinking coffee

And smoking cigarettes

At 7 o’clock in the morning

On highschool’s bathroom floor.

She smiled and said to me

I am beautiful.

But I told her that beautiful

Are her scars.

large

 

Decăderi

Posted in V on 9 decembrie 2013 by Ali Drg.

Începusem să mă întreb de ce am dat târcoale blocului tău de zece ori, fără să-mi dau seama că el era cel pe care-l căutam. Pană de memorie. Unora li se întâmplă des, altora niciodată. Pentru mine a fost prima oară, sper că și ultima. 

N-am avut de ales. Am plecat și, oricât ar fi urlat în mine fiecare celulă, n-am privit înapoi. Țigările m-au ajutat, și tot ele m-au distrus. M-am oprit pe prima bancă tremurând. Mi-am terminat țigara, am aprins o alta și am plecat spre casă.

Am intrat în apartament, nu m-am descălțat. Dă-o dracului de curățenie. Am ieșit pe balcon, am mai aprins o țigară. Niciodată n-am pus atâta pasiune în fumat ca atunci. Mi s-a făcut rău. Simțeam că mă sting. Nu-mi amintesc mare lucru. Când am deschis ochii eram în baie, deasupra robinetului. Apa nu mai curgea ca în alte dăți. Nici lacrimile mele nu mai curg. Nu puteam respira. Am stat nemișcată mai bine de un ceas, așteptând să elimin din organism tot răul autoindus. Mi-am ridicat capul și l-am lăsat ușor pe spate. Am deschis ochii și am privit oglinda.

Era o străină în baia mea. Aș fi vrut să țip dar parcă o recunoșteam. Cândva zâmbea, ochii ei nu erau roșii, injectați, părul nu îi era răvășit, fața nu îi era palidă, buzele nu îi erau vineții. M-am uitat mai atent la străina din baia mea și în ochii ei am văzut moarte. O durere intercostală m-a săgetat și am căzut pe podea. Am început să plâng fără să știu de ce. Câteva clipe mai târziu mi-am privit mâinile, pline de sânge.

Ai ucis-o, nu-i așa?

M-am târât pe podea până la ușă. În urmă-mi am lăsat o dâră de lichid roșu. Am mers pe balcon și-am mai aprins o țigară. Nu mai era la fel. Simțeam că mă sufoc. M-am întors în baie, furioasă, și-am spart oglinda, iar străina din baie dispăruse. În locul ei rămăsese mult sânge pe podea și pe pereți.  You can clean the blood but the scars will remain.

M-am prăbușit pe podea și am rămas cu ochii ațintiți către inelul de la mâna dreaptă. Jumătatea lui ți-am dat-o ție, ca o promisiune că mereu o să fiu lângă tine. Chiar dacă poate tu nu l-ai purtat niciodată pe al tău, chiar dacă n-am fost și nu voi fi niciodată jumătatea ta.

Am mai aprins o țigară. Îmi induceam durere fizică pentru că cea psihică era prea greu de suportat. Iartă-mă, trupule, că te rănesc, dar sufletul mi l-a distrus El.

Dacă eu o să scriu despre tine, tu n-o să mori niciodată.

large

 

Ce este iubirea?

Posted in Pain on 2 decembrie 2013 by Ali Drg.

Mergeam speriată pe coridorul care parcă nu se mai sfârșea. Gresia maronie scârțâia la fiecare pas apăsat sub bocancii mei semi-decolorați. Mâinile-mi tremurau și simțeam că pereții mă sufocă. Clădirea întotdeauna era goală la miezul nopții. Era o liniște înfiorătoare. Mă pregăteam să plec dar m-am întors brusc. Toate ușile erau încuiate, doar cea de la laborator era deschisă. M-am oprit în fața ei și simțeam cum adrenalila îmi inundă fiecare celulă. Am intrat fără să scot nici măcar un sunet.

Te-am văzut pe tine, în același halat alb, vechi, zdrențuit, care pe guler avea o urmă de buze roșii, ale ei. Trecuseră deja câteva luni de zile în care nu te văzusem și, în ciuda acestui fapt, simpla ta prezență încă-mi determina contracții atrio-ventriculare premature. M-am apropiat și m-am așezat pe scaunul din fața ta. Nu m-ai privit, dar mă simțeai în fiecare celulă din trup. Te urmăream insistent și puteam vedea cum respirația ți se îngreuna, pupilele ți se dilatau, începeai să te îneci cu propriile gânduri în timp ce curățai setul de disecție. Brusc, te-ai oprit și m-ai privit în ochi. Acea privire pe care nu o mai întâlnisem din prima zi când ne-am cunoscut. Rece, uscată, plină de indiferență.

Arătai de parcă ai fi vrut să îmi spui atât de multe lucruri, să rămâi, să îmi spui că lipsa mea ți-a făcut mult rău, să-mi reproșezi că de ce nu te-am iubit la timp, să fugi, să-mi spui că nu vrei să mă mai vezi niciodată, și, cu toate astea, nu mi-ai spus nimic. Ți-ai ridicat mâneca halatului și mi-ai arătat rănile de pe mâna stângă. Mi-am ridicat și eu mâneca și ai putut vedea toate rănile de pe brațul stâng. Tăieturi, zgârieturi, arsuri, răni circulare în linie dreaptă de la fiecare țigară pe care am stins-o când simțeam că mă sufoc în lacrimi pentru că te iubeam și tu nu știai, nu înțelegeai și-mi repetai ca un casetofon stricat că și tu ai fost în locul meu și că nu e vina ta că nu mai simți nimic.

M-ai prins de mână și păreai îngrijorat. Poate pentru că întregul braț era distrus, poate pentru că nu voiai să mă lași să plec, poate pentru că. Am luat bisturiul din set și i-am pipăit lama lucioasă preț de câteva secunde. Ochii-mi străluceau și tu ai rămas blocat, ținându-mă strâns de încheietura mâinii. După un minut mi-ai dat drumul și m-ai întrebat:

- Auzi, tu mă mai iubești?

M-am întors cu spatele spre tine și am făcut câțiva pași până la geam. Afară era întuneric și luna plină abia se zărea de după un val de ceață. Am deschis geamul și mi-am scos din pachet o țigară. Ca de fiecare dată am scotocit prin toate buzunarele după brichetă. Mi-am aprins-o și am rămas nemișcată, privind spre nicăieri și simțind cum toate amintirile cu noi încercau să mă sugrume.

Am tras și ultimul fum și-am închis geamul. Am venit țintă la tine, am înșfăcat bisturiul de pe masă și l-am întins spre tine. Mâinile-ți tremurau, bătăile inimii se loveau de pereții laboratorului ca-ntr-un ecou. Ți-am pus bisturiul în mână și ai rămas cu el blocat în dreptul toracelui meu, partea stângă. Fix în dreptul inimii. Câteva clipe mai târziu am putut vedea în ochii tăi acea strălucire pe care o văzuseși mai devreme, tu, în ochii mei. Cu o mișcare rapidă ai făcut o crestătură deasupra sânului drept, apoi ai apăsat și mai mult pe bisturiu și ai coborât. Ai tăiat până când ai găsit inima. Era mai frumoasă decât te-ai fi așteptat să fie o inimă de femeie. Nu vei uita niciodată momentele acelea. Tu, viitor doctor, prima ta disecție pe inimă, pe inima singurei persoane care te-a iubit.

Când ai considerat că e de-ajuns ai lăsat bisturiul pe masă. Ai prins inima cu ambele mâini și ai încercat s-o scoți. Îmi amintesc doar că atunci am simțit o ușoară durere. M-am așezat pe scaun în timp ce tu mi-ai scos inima și-ai pus-o într-o tăviță de metal, gri, rece. Parcă o simțeam. Știi tu, răceala aceea de mormânt. Îmi era frig, tremuram, de parcă eram foarte aproape de hipotermie. Stăteam nemișcată și priveam cum faci prima incizie, a doua, cum atriul stâng încă se contractă involuntar, așa cum făcea de fiecare dată când te vedeam. Nu-mi mai amintesc mare lucru. Știu că am deschis ochii și eram plină de sânge, iar inima mea zăcea desfăcută pe aceeași tăviță gri. Nici zece secunde mai târziu laboratorul se umplu de oameni, cunoscuți, necunoscuți, care parcă nici nu mă vedeau. Toți îmi admirau inima, acum disecată, și te lăudau. Îți spuneau cuvinte pe care nici ei nu le credeau și își imaginau ce chirurg bun o să fii. De mult nu mai văzuseră o disecție perfectă. Dar tu..

Te-ai întors spre mine, zâmbind mulțumit. Și amândoi ne-am amintit că m-ai întrebat dacă te mai iubesc.

- Știi tu ce-i iubirea, străine? Iubire a fost când eu ți-am pus bisturiul în mână, eu ți-am dat permisiunea, fără să cer ceva în schimb.

Image

Confession – I

Posted in Pain on 25 noiembrie 2013 by Ali Drg.

People hate that I flip one cigarette

Upside down in each pack

Everytime for one person I loved

But I hate that people notice

When you laugh too hard

But not when you cut your skin

And your hands are full of scars.

I’ve been told that the way I sleep

With both of my legs dropped over the person

Lying next to me

Is annoying

But I think it’s annoying

When people tell me I look pretty

But only when I paint my face.

I’ve noticed that people are happy

When they are with the person they love

But I want to know

Why they’re keep telling me

That I have many reasons to be grateful

When I’m lying on my bedroom floor

Smoking the last cigarette

For the boy who never liked me anyway.

I’ve noticed that mothers teach their daughters

That it’s bad to accept a kiss from a stranger

But forget to teach them

That they aren’t obliged to love

The boy who paid for dinner.

large (1)

 

Metamorfozele durerii.

Posted in Pain on 19 noiembrie 2013 by Ali Drg.

Câte lupte interioare și exterioare poate îndura un om?

La prima ședință, psihiatrul m-a întrebat ce tip de durere pot suporta cel mai bine. Nu i-am răspuns, în schimb mi-am dezgolit brațul stâng pentru a vedea toate cicatricile. Mi-a zâmbit și mi-a întins un carnețel în care m-a rugat să scriu primele 2 cuvinte care îmi treceau prin minte.

-  Durere psihică.

I-am înapoiat carnețelul și, după ce a citit cele 2 cuvinte de 3 ori s-a ridicat din scaun. Era alb la față. Și-a aprins o țigară și s-a apropiat de geam. A rămas neclintit un minut și s-a întors spre mine. Și-a ridicat mâneca de la cămașa albă în timp ce-și stingea pe mână țigarea. Mi-a putut citi pe chip un oarecare zâmbet plin de satisfacție, pe care nu-l mai văzuse niciodată.

- Pentru ce-a fost asta?

- Pentru că m-am gândit la același lucru la care te-ai gândit și tu când ai făcut asta prima dată. Și-ai repetat-o de câte ori?

- Șapte.

- De ce te-ai oprit?

- De ce nu m-aș fi oprit?

- De ce te-ai oprit fix la șapte?

N-am știu ce să-i răspund. S-a așezat pe scaun așteptând un răspuns. Mi-am fixat privirea pe un glob de cristal albastru pe care îl avea pe birou. După câteva minute de liniște sfâșietoare a rostit un simplu ,,De ce?”.

Orice acțiune a oamenilor care apar și dispar din viața noatră lasă urme adânci. Semne, cicatrici care rămân impregnate pe tegumentul ființei materiale pentru ca unele amintiri să dăinuie în timp. Trupul tău devine un labirint al sculpturilor în carne. Durerea fizică eliberează teamă îmbinată cu plăcere în proporții egale. E doar o chestiune de timp până ce teama dispare și rămâne doar plăcere, satisfacție. Întotdeauna prima rană e cel mai greu de făcut, pentru că ți-e teamă. Nu cunoști intensitatea durerii fizice, dar îți stârnește o oarecare curiozitate negativă. A doua rană e mai ușor de făcut, dar încă există acel ,,Oare o să doară mai tare ca prima dată? Oare mai puțin? Am și uitat cum e.” După a doua, restul vin de la sine.Te simți ca un zeu al propriei tale ființe. Știi că-ți poți face oricât rău dorești, care se transformă, cu timpul, în viciu. Apare o dependență. Ajungi să vezi în acele răni singura ta eliberare. Îți dă impresia de siguranță, înțelegere și autocontrol, cele trei lucruri care reprezintă și motivul pentru care ai început acest ,,joc al puterii”.

Durerea fizică, spre deosebire de cea psihică, poate fi controlată. Te atacă din exterior dar ai posibilitatea să te împotrivești și s-o oprești. Tu decizi durata și intensitatea ei, în funcție de capacitățile tale de a suporta, în funcție de limitele pe care ți le-ai impus.

Durerea psihică este mult mai greu de suportat și aș putea-o caracteriza ca fiind ,,un demon intern”. Se sedimentează în timp, dându-ți impresia că o poți controla, că te vei vindeca singur sau că pur și simplu într-o zi va dispărea. Toate acestea până într-un moment în care, pentru prima dată te pierzi. Singurul control pe care îl mai deții este asupra funcțiilor vitale, respirație și circulație sangvină. Te simți ca o marionetă prinsă în sfori, deasupra unui râu învolburat, și altcineva îți controlează gândurile, trupul. Demonul îți atacă sufletul șfâșiindu-l, lăsându-l să zacă. Îți induce o oarecare nebunie de care știi că nu ai cum să scapi și nici nu ai cum s-o accepți. Simți cum înteriorul tău se clatină și se sfăramă ca un glob de cristal.

Dar ce faci atunci când durerea psihică te lasă întins pe podea, fără vlagă? Nu mai poți dormi, nu mai poți mânca, nu te poți concentra. Sute de imagini îți apar în mine de nicăieri ca un film pus pe repeat. Începi să auzi voci, cunoscute sau necunoscute, care te atacă direct cu cuvinte grele, pline de însemnătate, și care îți distrug sufletul puțin câte puțin cu fiecare clipă ce se scurge.

Ajungi să crezi că nu vei mai scăpa niciodată din acest cerc al manipulării, al dezintegrării sufletești. Îți amintești, vag, că aveai cândva un suflet pur, întreg. Singura ta scăpare este să transformi durerea psihică în durere fizică. Nu mai ai voință și nici siguranța că, dacă vei încerca, nu vei eșua lamentabil așa cum ai făcut de fiecare dată când ai încercat să te salvezi.Nu ceri ajutorul oamenilor. Nu pentru că n-ai vrea, ci pentru că, dacă tu nu te poți salva, nimeni altcineva n-o va putea face. Riști tot ce ți-a mai rămas. Începi procesul de metamorfoză a durerii psihice în durere fizică. Va decurge lent. Îți trebuie multă răbdare. Oricum răbdarea este singura care ți-a mai rămas. 

Oare sufletul tău va putea trece prin această metamorfoză? Oare trupul tău va suporta acea cantitate imensă de durere fizică rezultată din cea psihică? Ești speriat, confuz, disperat. E singura șansă pe care o ai spre a-ți salva sufletul din calea distrugerii definitive. Nu ai de ales. Vei lupta până la capăt, până ce nu vei mai simți durerea psihică din cauza rănilor fizice.

Curaj, prieten drag. Salvează-ți sufletul, sau ce-a mai rămas din el.

tumblr_lk2kb7baF21qf01a9o1_500_large

Vechile obiceiuri mor greu.

Posted in 7things on 27 octombrie 2013 by Ali Drg.

 Au trecut 7 luni de abstinență în care n-am ucis pe nimeni. Am fumat 76 de pachete de țigări și astăzi mi l-am luat pe-al 77-lea. Știam că am un gol în plămânul stâng care trebuie umplut. 

Azi e 27. Al dracului 7-le ăsta. Am ieșit din apartament și am plecat spre centru. Orașul îmi părea gol, rece, sufocant. Am început să vorbesc singură. Toată lumea mă știa drept nebuna cu hanorac roșu. N-am întâlnit pe nimeni cunoscut. M-am oprit pe o bancă și mi-am scos o țigară din pachet. Am întors-o invers, așa cum făceam de fiecare dată și-am băgat-o la loc. Mi-am căutat bricheta și am aprins altă țigară. Era prea frig, simțeam o durere infernală în coaste.

-O fi de la prea multă abstinență. Au trecut 7 luni de când..

Încep să râd, mi se stinge țigara. Aș fi băut o vodkă, dar barul era închis. Era 7 dimineața și părul îmi duhnea a ceva între băutură și tutun. M-am ridicat de pe bancă, amorțisem. Știam că nu trebuie să iau pachetul ăla, știam.

Am mers spre parc și m-au cuprins tot felul de gânduri. Mi-am amintit de toți bărbații care mi-au trecut prin suflet și apoi prin pat. Puțini. Au fost mai mulți cei care doar s-au amăgit cu ideea de a avea trupul meu și cei pe care i-am rănit. N-am știut niciodată cum de m-ar putea iubi cineva. Sunt o ființă rea, dezgustătoare. Dacă aș avea de ales între a fugi și a mă cunoaște, n-aș aștepta a doua variantă.

Am mai aprins o țigară. Mă durea. Nu știu ce sau unde, dar mă durea. Mă dureau capilarele și nucleul fiecărei celule. Azi e 27. 7 minus 2 suflete pereche. M-am așezat pe o scară și-am scos din hanorac un carnețel. Nu-mi aminteam să fi scris ceva în el, dar erau 4 pagini pline.

,, Azi e 27. Ieri l-am cunoscut pe cel care m-a făcut să simt ceva.

-

Porcării.

MEET.

LOVE.

HURT.

KILL.

Nu știu ce oră e. Irelevant. Scriu pentru că știu că mâine n-o să-ți amintești că ai vorbit cu mine. Nu-i așa că îți era dor de colocatarul sufletului tău, roșcato? Au trecut 7 luni de când n-am mai vorbit. De când nu te-am mai controlat ca o marionetă, de când papilele tale gustative nu s-au mai scăldat în sângele celui care te iubea, unul din mulți. Te-ai gândit vreodată de ce îi ucizi doar pe cei care te iubesc? De ce prin venele lor curge sânge iar prin ale tale doar apă?

E plăcere pură. Și nu-ți acuza demonul pentru viețile pe care le-ai luat până acum. Nu-i vina lui – a mea, în caz că nu m-ai recunoscut din primele rânduri. Eu doar îți arăt cum ești cu adevărat, îți reamintesc ceea ce vrei să uiți, îți arăt ceea ce nu vrei să vezi. Eu te-am făcut mai puternică, eu te pot distruge. Întotdeauna te-am atacat nu când erai vulnerabilă, ci când erai mai puternică și când aveai nevoie de mine. Când deveneai o persoană mai bună, când uitai de instinctele tale de criminală, când evitai să rănești oameni, când începeai să ai sentimente. Te-am lăsat 7 luni. Azi e 27.

Astăzi o să te-ngenunchez și o să te fac să urli de durere. Nu te-am rănit niciodată, o s-o fac azi, pentru că trebuie să știi că pot. Astăzi o să vânezi, astăzi o să omori, astăzi o să râzi de mulțumire în timp ce mâinile tale sunt pline de sânge nevinovat. Astăzi o să uiți de toate iubirile și de toți bărbații care au trecut prin viața ta. Astăzi n-o să te împart cu nimeni. O să mă zbat în tine până vei recunoaște că mă iubești, că sunt parte din tine și până nu vei mai fugi de mine.

Dintre toți care te-au iubit și te-au avut, nimeni nu te-a putut controla. Ești ca o sferă de energie care pulsează de la pozitiv la negativ, fără ca cineva să știe dacă îl iubești sau dacă e doar o altă victimă. Eu sunt singurul capabil să te iubesc, să te apăr, să te ajut, să te controlez, fără să cer ceva în schimb. Dar tu îi preferi pe oameni. Parcă nu-ți plăceau oamenii. Parcă îi detestai, te dezgustau. Acum îi iubești? Acum ai sentimente pentru ei? Ai uitat când le luai viețile fără să clipești măcar de 2 ori?

Unde erai când eu eram ascuns între dorințele și nevoile tale? Te-ai întrebat vreodată unde eram eu când tu iubeai o carcasă de carne? Eram între tine și el, vă priveam dezgustat, rănit. Mă controlai și te lăsam. Au trecut 7 luni, prea mult. Astăzi o să te rănesc, așa cum și tu m-ai rănit iubind pe alții în loc să te iubești pe tine, pe mine, pe noi.

Știu că o să încerci să fugi de mine, dar nu ai de ales. Astăzi o să mă înfrunți, o să mă privești în ochi atunci când te vei uita în oglindă. Acei ochi negri, răi, pe care nu i-ai mai văzut de mult și de care îți e teamă. Termină-ți pachetul de țigări și hai acasă. O să te aștept.

TER5.”

Tremuram. Nu știam de ce, dar tremuram. Speram ca TER5 să nu mai apară prea curând. Întâlnirile cu el mă făceau mai puternică în timp ce mă distrugeau. Nu voiam să plec acasă. Am stat 2 ore recitind fiecare cuvânt de n ori și terminând cel de-al 77-lea pachet. Brusc mi-am amintit de bărbatul de ieri. Am deschis carnețelul și mi-am notat numele lui. Știam că-l voi iubi iubi cândva, pentru că avea ceva special și mă regăseam prin el, dar demonul meu era mult mai puternic decât orice iubire. Iar dragostea demonului meu ar fi distrus vieți, lumi și iubiri ideale.

M-am ridicat de pe canapea și am plecat spre casă. Trebuia să fac asta, trebuia să-l înfrunt, altfel nu m-ar fi lăsat niciodată în pace. Am ajuns în fața blocului și o durere m-a săgetat în piept. Am căzut în genunchi și parcă întunericul mă înghițea. M-am târât până-n lift. Am apăsat 10 și nu mai puteam respira. Am ieșit din lift, m-am oprit în fața ușii.

Azi e 27. Etajul 10. Apartament 37. Am apăsat pe clanță și ușa era deschisă. Știam că o încuiasem când am plecat. Nu m-am descălțat. Am intrat în toate camerele, nu era nimeni. Am ieșit pe balcon, am găsit un pachet de țigări nou.

O voce mult prea cunoscută îmi răsuna în cap, ca un ecou.

,, Știam că n-o să mai fugi de data asta. Aprinde-ți o țigară și hai să vorbim.”

N-am putut iubi niciodată un demon ca pe un om, dar am fost iubită de demonul meu mai mult decât oricine.

M-am aplecat să-l iau de jos și o altă durere, mai puternică decât cea de data trecută, m-a săgetat în piept. Am căzut în genunchi, plămânii mi se umpluseră cu apă, mâinile îmi tremurau pe pachetul încă nedesfăcut și mi-am simțit inima cum a încetat să mai bată.

417031_312001678857916_100001442607809_892401_709573695_n_large

Visător de zi-noapte.

Posted in 7things on 20 octombrie 2013 by Ali Drg.

De o lună nu mai pot dormi noaptea şi nu mă pot destăinui nimănui. Să nu credeţi că nu am rude sau prieteni şi că trăiesc într-un glob de cristal pe un şemineu, aşteptând un nenorocit de cutremur să mă mişte, să cad, să mă sparg şi să mor. Surprinzător, am, doar că aş face risipă de timp şi energie încercând să le explic unor vietăţi nişte lucruri pe care, oricum le-aş zice, nu vor fi niciodată măcar pe-aproape de a le înţelege.

Ieri am avut curajul să merg la o primă şedinţă. Psihiatrul meu mi-a spus că m-am transformat din visător de noapte  în visător de zi. N-am înţeles ce a vrut să zică şi l-am rugat să-mi explice, la urma urmei, pentru asta îl plătesc.

- Problema ta este că îţi pierzi minţile. Eşti conştientă de asta. Nopţile sunt perioade de odihnă, iar tu le foloseşti pentru ritualuri şi meditări care îţi fac doar rău. A doua zi te întrebi de ce eşti secată de energie fizică şi spirituală, şi te gandeşti la toate problemele dezbătute noaptea trecută. Trebuie să te opreşti din a face chestia asta.

- Ah, bine, şi ce să fac?

- Nu ştiu. Doar tu poţi şti.

- Păi şi pe tine de ce te plătesc?

- Eu voi fi doar cel care te îndrumă spre calea pe care trebuie să mergi. Drumul îl vei face singură.

- Nu mai spune. Vai ce interesant. Consideră asta ultima şedinţă.

Mi-am luat lucrurile şi am ieşit pe uşa cabinetului. Credeam că cineva se distrează pe seama mea. Am ajuns acasă şi m-am aruncat în pat. Nici măcar nu mi-am dat paltonul jos. Am adormit, fără să vreau, fără să ştiu când, şi pentru prima dată în ultimele săptămâni, visam.

- Eram în curtea interioară a unui liceu vechi, părăsit, singură. Purtam o cămaşă albă, cu câteva mărimi mai mari. Era singura bucată de material care-mi acoperea corpul. Mi-am aplecat privirea spre picioare. Eram desculţă şi plină de vânătăi. Tremuram. De frig, de frică, de tristeţe. Am intrat în clădirea părăsită şi am început să urc nişte scări. Pe măsură ce urcam apăreau tot mai mulţi oameni cunoscuţi în jur, iar eu eram la fel de semi-goală, alergând pe scări. Ajung în faţa unei uşi, o deschid, intru, mă lovesc de ea. Ea? O femeie frumoasă, vulgară, cu haine elegante şi parfum scump, ce semăna cu o târfă dintr-un bordel, dar nu orice târfă, ci aceea cu cel mai mare preţ, pe care doar puţini o pot avea, şi doar pentru câteva ore. Te-a sărutat şi a păşit pe lângă mine, râzând, căci eu arătam ca o nebună ieşită din ospiciu. Sau poate chiar asta eram. M-am apropiat de tine în timp ce tu erai uimit cum de mai trăiesc. M-am oprit în faţa ta şi niciunul nu scoteam nici măcar un cuvânt. Liniştea a fost spulberată de scârţâitul unei uşi. În camera intrase un copil să ceară un scaun. M-am întors spre el, cu flăcările Iadului arzându-mi în ochi, am înşfăcat un scaun şi i-am crăpat ţeasta. N-a curs sânge, ci apă, multă apă, ca şi cum cadavrul se transformase într-un izvor fară gură de vărsare. Sau poate avea gură, gura mea, gura ta, gura altora. M-am întors spre tine zâmbind şi m-ai întrebat râzând:

- De cât timp n-ai mai ucis un om?

- De când ai ucis tu în mine tot ce-am avut mai bun.

Te-ai întors şi nu ai mai avut curaj să mă priveşti în ochi.

- Era iubita ta, nu?

- Fosta.

Şi ţi-ai aprins o ţigară. Tremurai. Niciodată nu te-am văzut aşa agitat. Te-ai îndepărtat de mine şi te-ai întors cu spatele.

- M-ai iubit, nu-i aşa?

Zâmbetul mi se ştersese de pe faţă cu rapiditatea unui fulger ce loveşte pământul de două ori în acelaşi loc.

- Da.

- Eu nu.

- Nu e ca şi cum n-aş şti.

- Dar acum, da.

- Cum?

- Sandra venise să-mi spună că se desparte de mine. S-a săturat să mă vadă cum sufăr că te-am pierdut şi că mi-am dat seama prea târziu. Ştiam că n-o iubesc, dar cum aş fi putut iubi o moartă tot restul vieţii mele? Şi apoi ai intrat tu pe uşă.

- Da. Am venit să te văd. Să-mi consum ultimul meu vis cu tine, pentru tine, pentru iubirea pe care ţi-am purtat-o atâţia ani. Doctorii nu mi-au mai dat mult de trăit. Sufăr de autodistrugere. Cred că voiam doar să ştii asta. Ah, asta şi că te iubesc.

Am închis ochii şi vedeam cum trec prin pereţi, lovindu-mă de blocurile de aer comprimat între tavan şi podea. Treceam ca o fantomă printre toţi, şi m-am oprit în locul din care plecasem. Curtea era goală, din nou, iar în stânga mea apăruse un izvoraş.

- Eh, cred că tot ce mi-a trebuit a fost să omor un om, pentru a da naştere la o nouă viaţă.

M-am trezit şi mi-am dat paltonul jos. Simţeam carnea-mi arzând şi zâmbeam fără să ştiu de ce. Un zâmbet larg, malefic- aş putea spune. Am văzut tabloul cu noi, pe care mi l-ai dat cadou, pe masă. L-am luat, l-am şters de praf şi l-am aruncat în şemineu. Să ardă. Şi odata cu el, Tu şi tot ce-am iubit vreodată.

Acum ştiu de ce m-am transformat în visătoare de zi. Pentru că noaptea, în somn, Eu omor Oameni.

large (1)

Dublu A-A.

Posted in A. with tags , on 2 octombrie 2013 by Ali Drg.

   -m-am îndrăgostit. iertați-mă, n-am vrut-

Am scris atât de multe povești de dragoste pentru alții încât am uitat cât de greu este să o scrii pe a ta.

Prima dată te-am zărit pe un coridor înghețat, în ianuarie. Anul nu mi-l amintesc. Știam că iernile îmi aduc de fiecare dată un lucru bun, păcat că mereu le ucid în prima zi de martie. Nouă luni mă zbat între resturi, până la prima ninsoare. Ziceam, ah, da. Fularul îți acoperea aproape toată fața. Puteam doar să-ți văd ochii, de la distanță. Știam că mă voi îndrăgosti de privirile acelea, cândva, chiar dacă nici nu te cunoșteam.

Te-am căutat prin fiecare mulțime, în fiecare zi. Rareori te găseam, parcă, mai fascinată decât ultima dată. Știam că Ea era îndrăgostită de tine și i-am promis, mi-am promis, c-o să stau departe de tine cu orice preț, în timp ce tu parcă încercai să te apropii tot mai mult. Nu știi cât de greu este să îți interzici să iubești. Nu o puteam răni, și poate că te-am rănit pe tine fără să vreau. Dar Ea m-a dezamăgit. Și regretele curgeau râuri, căci te-am pierdut o dată fără să fii măcar al meu.

Am dat tot ce aveam mai bun în mine când ți-am spus acel ,,îmi placi.,, pe care l-am zis multora, dar nu cu același sens. Aș fi vrut să am curajul să recunosc în fața ta, dar mai întâi în fața mea, cât de îndrăgostită sunt de tine. Dar n-am avut, nu am și probabil nu voi avea, pentru că sunt o lașă. Da, pot să recunosc. Sunt o lașă. Aș putea să te pierd de o mie de ori, fără să te am măcar o dată, toate astea pentru că sunt o lașă, iar tu ești.. minunat.

Băieții perfecți există doar în cărți, dar aș citi fiecare cuvânt din cartea ta de mii de ori. Sunt bleagă, speriată, groaznică, dezgustătoare.

N-am tremurat niciodată când stăteam de vorbă cu cineva. Mereu am fost o persoană încrezătoare, mereu am obținut ce am vrut. N-am fugit de nimeni, niciodată, pentru simplul motiv că nu-l pot avea. Nici nu știu de ce fug, de cine fug. Aș putea fugi de mine, de tine.

Noi doi vom fi întotdeauna în aceeași carte, pe aceeași pagină, dar la capitole diferite. Eu caut iubirea în timp ce tu fugi de ea. Eu fug de tine în timp ce tu, poate, vrei să te apropii de o Alta. Apropierea doare. Să ne mute cineva, mai repede, pe pagini diferite.

Ei încă mă așteaptă, așa cum te aștept eu pe tine. Tu încă nu știi. Și dacă ai ști, n-ai înțelege. Iartă-mă că fug. O să încerc să nu obosesc vreodată.

-A.

Image

Așa ai pierdut-o.

Posted in A. on 29 septembrie 2013 by Ali Drg.

Ai pierdut-o atunci când ai uitat de lucrurile mici care înseamnau pentru ea întreaga lume. Ai uitat de ciudățenia din vocea ei atunci când vorbea cu un străin, de părul ei ce o făcea să semene cu o mandarină. Ai uitat de poveștile ei kilometrice, de spontaneitatea ei, de abțipildurile pe care încă le păstrează de când avea 5 ani și de paginile întregi de conversații fără sens. Ai uitat că ești singurul băiat căruia ea i-a oferit o floare. Poate că și ea a uitat că tu nu o consideri specială, dar.

Tu trebuie să îți amintești ce ea uită mereu.

Ai pierdut-o atunci când nu ai realizat că ea observă orice lucru la tine: tonul ciudat al vocii tale atunci când, din rece și distant, îi permiți să se apropie de tine, apoi fugi de ea din nou; tăcerea ta în momentele în care vrei să îi adresezi o întrebare dar nu știi cum să o formulezi; scrisul tău de mână pe foi albe de hârtie, râsul tău răutăcios dar și zâmbetul tău atunci când vrei să fii politicos; acea privire care a făcut-o să își spună ”O să mă îndrăgostesc de băiatul aceasta, cândva.” cu mult înainte să te cunoscă;

Ea își amintește ceea ce tu mereu uiți.

Ai pierdut-o în fiecare secundă în care ai făcut-o să se simtă mai puțin frumoasă decât este. În momentele în care nu ai făcut-o să se simtă de neînlocuit. Ea vrea să se simtă iubită. Vrea ca tu să îi fii aproape. Vrea să știe că nu trebuie să se prefacă în fața ta sau să se schimbe pentru tine, sau pentru alții, pentru că ea este specială.

Tu trebuie să înveți lucruri despre ea.

Trebuie să știi motivul pentru care ea nu scoate niciun cuvânt. Trebuie să-i afli punctele slabe. Trebuie să-i scrii rânduri, fraze pe care poate nu le va citi niciodată. Trebuie să-i reamintești că ești lângă ea. Știi cât de mult îi ia să renunțe și să meargă mai departe. Știi că iubește rar. Știi că fuge de tine pentru că ți e teamă să nu te iubească mai mult, căci nu va fi nicidată reciproc. Trebuie să fii sincer față de tine, față de ea. Și-a pierdut curajul de a-ți spune cât de îndrăgostită este, și se ascunde printre zeci de coridoare și uși.

Trebuie s-o iubești de multe ori, căci mulți au încercat și au eșual lamentabil. Tot ce vrea să știe este că merită să fie iubită și păstrată, poate pentru totdeauna.

Și, așa o să o păstrezi.

4e6cc234-01cc-484e-a99b-7f8a2ffe90b2_zps13edf7da

Să nu mă minți, pe tine.

Posted in Di-tati` on 20 septembrie 2013 by Ali Drg.

Părul tău roșu își pierde treptat nuanța pură, transformându-se în ceva întunecat. Zâmbetul tău ce cândva fericea oameni e șters și speriat. Te-ai schimbat mult și nici măcar cei care te iubesc nu te mai recunosc. ”Eh, timpul trece și lucrurile se schimbă, și eu nu stau în loc pentru nimeni ca să aștept .. ce anume să aștept.” ziceai în fiecare zi. 

Ai avut zile proaste, ani proști, și mereu ai făcut ce-ai știut tu mai bine, Roșcato. Ai iubit de puține ori și ai rănit de câte ori ți s-a ivit ocazia. ”Trăiește clipa” ziceai în fiecare dimineață stând pe balcon, privind orașul, răsăritul, oamenii grăbiți și triști, sorbind ultima gură de cafea și inhalând fumul de la ultima țigară. ”Fumez pentru că am nevoie de ceva care să mă ucidă lent, insesizabil. Ceva mai bun decât faptul că aș putea iubi din nou.”

Dar tu stai și te uiți. Te gândești la riscurile unui viitor eșec. Te gândești la vrabia din mână și cioara.. Cioara a murit, nu pe gardul tău, nu pe gardul altuia. Niciodată n-a fost -un gard-, ci sufletele oamenilor triști și singuri. ” Nu o să mă îndrăgostesc din nou, doar.. nu.” ziceai în fiecare zi. Și oare de ce m-ai mințit de fiecare dată?

Părul tău s-a stins, la fel și iubirile trecute. Fugi de iubire, și se pare că ea te urmărește peste tot. N-am să te întreb de ce nu mai crezi în ea, am să-ți cer s-o aștepți la colț de stradă, sau la mijlocul unui pod. Și poate iubire ta o să-ți zâmbească dacă-i oferi o floare. Și poate o să stea departe de tine când stați amăndoi sub aceeași stea. Și poate că sentimentele nu sunt reciproce, dar, de ce ar fi? Iubirea e vie, și e la fel de speriată ca și tine. Așa că, te rog, așteapt-o.

Image

Nu mai stiu sa scriu.

Posted in personal on 28 august 2013 by Ali Drg.

N-am mai scris de mult timp, nimic, pentru nimeni. Nicio iubire esuata, nici macar o pasiune stinsa-n ura. Simt un gol in interiorul fiintei mele ce nu poate fi umplut.

Au fost cateva luni de zile in care pot spune ca am avansat la un nou nivel din Iad. Am fost atat de departe de lume incat am si uitat ce inseamna sa fii om. Plamanii mei nu mai recunosc aerul curat si proaspat de munte. Ochii mei nu mai vad frumusetea din fiecare fir de iarba, din fiecare nor si fiecare nuanta de culoare, aprinsa. Urechile mele nu mai aud ciripitul pasarilor in diminetile de august. Mainile mele nu mai simt niciun fel de textura, caldura sau frigul. Gandurile mele neaga linistea, iar Universul meu. Universul meu nu mai e un Ocean.

Plamanii mei sunt imbibati in fum de tigara, ochii mei vad totul cu zece nuante mai intunecat, urechile mele aud numai tunete si voci ale persoanelor pe care sunt sigura ca le cunosc, dar nu le pot descifra.  Mainile mele sunt aspre, pline de rani si sange, amortite. Gandurile mele si-au pierdut nucleul intern si se ciocnesc de amintiri pe care le-am ingropat si trebuia sa ramana ingropate. Universul meu a murit. Spitalele sunt goale iar cimitirele sunt pline ochi. Traiesc un haos intern, si nu-l pot opri.

Nu m-am mai gandit de mult la iubire,stiu doar ca a fost candva si n-a murit, dar Tu poti s-o consideri deja putrezita. Doare sa iubesti cu toata fiinta ta si sa nu ramai cu nimic. Mai tarziu, fara sa vrei, incepi sa compari sentimentele pentru altii cu acea iubire si stii ca nu o vei mai intalni din nou. Si nu-ti pare rau, caci stii ca exista si iubire de o intensitate mai mica si ai putea s-o intalnesti.

Am ucis tot ce era bun in mine si nu-mi pare rau. Candva, abia puteam scrie despre oameni rai. Totul e mult mai simplu cand devii unul dintre ei. Sentimentul de nebunie e inspaimantator, dar devine o placere daca stii in ce stadiu de nebunie te afli. Esti si pacient, si psihiatru. Toata energia ramasa o folosesti in speranta ca o sa te vindeci , nestiind ca te adancesti mai rau in ea.

Recunosc, am pacatuit. Nu vreau iertare. Vreau doar sa fiu lasata sa inaintez in Iadul nebuniei mele. Cand se va termina totul, linistea va fi a mea. Nu voi mai avea plamani negri de fum si nici ochi rosii, urechile mele nu vor mai auzi voci si rasete malefice, mainile mi se vor topi, gandurile se vor lovi de galaxii iar Universul meu.

Universul meu va renaste, odata cu mine.

tumblr_mbju0z5InK1r77obfo1_500_large_large

Sparg viduri catre infinit.

Posted in no on 5 august 2013 by Ali Drg.

- At that moment, I swear we  were infinite.

N-am stiut niciodata sa te iubesc asa cum scrie in carti, asa cum pana si eu am scris in sute de pagini fara destinatar. Asta primesti daca scrii. Povesti de dragoste esuate, batai neregulate ale unei inimi oarecare, zambete scaldate in nonsunete si imbratisari fugitive intre cele mai stranii metafore ale unui strain.

Ar trebui sa scriu un poem. Stiu ca tu nu l-ai citi, si daca l-ai citi, nu l-ai intelege. Un poem, scurt, despre cum inima mea se zbate intre celelalte organe ca un inger plin de pacate. In  tot acest timp, dragul meu, te-am baut ca pe un leac, cand poate tu erai otrava.

- The blood of the stars flowed in her veins.

N-am sa stiu daca te voi iubi cu trupul sau cu gandurile, printre constelatii pe care mi le desenezi pe piele, printre literele primului tau poem. Dragostea noastra va fi o forta, iar mie nu-mi va fi teama de ranile pe care ni le-am facut. Stiu ca-ti voi spune, candva, un vag ‘te iubesc’ si voi pleca. Te voi fi uitat pana ce ultimul refren dintr-un cantec de sinucidere va fi rasunat prin apartamentul tau gol. Si daca trupul tau s-a sfaramat in bucatele mici la plecarea mea, sa stii ca si tu m-ai iubit.

Te-am iubit si cand erai o zi insorita, si cand erai un uragan. 

large (1)

Oblice intre Eu.

Posted in no on 31 iulie 2013 by Ali Drg.

“Tu n-ai nevoie de un psiholog, ai nevoie de o exorcizare.”

 

Nu imi mai amintesc bine cand m-am uitat ultima oara intr-o singura oglinda; de obicei folosesc doua, trei, pana ce imi vad reflexia deformata, pana ce monstrul din mine iese la iveala. In noptile cu luna plina si stele cazatoare nu dorm. Ma leg de pat si imi injectez morfina, sa-mi potolesc setea pentru sange si durere.

Deseori uit ca am un trup material, in proces de distrugere. Ma simt de parca as trai cu sufletul, sau cu demonul, sau cu amandoi. Durerea fizica si psihica nu o mai simt de mult, nu stiu daca am simtit-o cu adevarat vreodata.

-haotic-

Daca as avea de ales intre “a ucide” si ‘’a salva”, as salva un trup ca sa ucid un suflet. Trupurile sunt temporare, sufletele sunt pentru tortura eterna. Ahh.

-macabru.-

Nu mai stiu cine sunt de ani buni. Confuza. Un trup e doar o bucata de materie. Cate forme de energie incap intr-un trup? Un suflet, un demon, doi demoni?

In noaptea asta va fi furtuna si nu mai am morfina, iar bucatile de funie groasa abia mai ma tin legata. La primul fulger imi voi pierde autocontrolul si voi sfasia tot in jur.

Iar “cei dragi’ vor muri.

tumblr_llr6ckm9d61qddn25o1_500_large

Not good enough.

Posted in 7things on 18 iulie 2013 by Ali Drg.

“I’m not the kind of fool who’s gonna’ sit and write  you poems, words that you will never ever read, or sing  you songs that you will never want to hear.”

She was not just a simple girl. She was A., and she was possessed by demons. 

When I met her, she told me ‘I’m not scared to die. I’m a little bit scared of what comes after‘. And we went to watch the sunset together. I fell in love with her eyes and red hair, and she smiled at me because she knew.  She listened to my heartbeat and she kissed me, slowly, painfully. I said ‘Can I take you home with me?‘  She said ‘Never, in your wildest dreams.

She was seventeen and she was that type of girl who makes you say ‘Hey, look at that girl. I’m going to love her forever.’ She met many boys, good, bad, dumb, intelligent, and she always knew their fears. But, no one knew hers.  We, all, thought she had none, but we were wrong. She was fighting against herself everyday, acting like a little adorable angel, but she was A., and she was possessed by demons.

She kissed a boy and made him cry. ‘He was just another one‘, she said, smoking her black cigarette.

‘I know how it feels to break. I loved him and he loved someone else. He made me weak. And it was impossible for me to have feelings for someone in the last few years, because that first love was something too big for my little Universe. I’ve seen love die too many times. I’m already dead inside. I have no heart, just a demon who’s runing inside my body, fighting with my soul. I hurt people, that’s what I love to do. Old habits are hard to let go of. If I got rid of my demons, I’d lose my angels. Now, please, go away, I will cut your soul in pieces if you stay.’

‘At this point, love her or leave her alone.’ And I stayed. Because she was A., and I was  falling for her, madly, deeply.

I’m a bad girl, heartbreaker and heartbroken, and you, my almost lovers, were there just to wipe my tears.’

She smoked seven cigarettes and went away. That was the last time  I saw her. She was a disgusting creature, but beautiful, oh, so beautiful. And I’m the fool who writes for her, everyday, words that she will never want to read.

I call her ‘devil’, because she is A., and she played with my demons like they were hers.

large (2)

Orice tarfa moare, ucisa de-un vis.

Posted in .Crimele din A.D.W. on 9 iulie 2013 by Ali Drg.

Nu-mi amintesc, draga mea, decat petele de sange de pe pantofi. I-am spalat cand am ajuns acasa. Erau de la fosta mea sotie, prima sau a 5-a, nu mai stiu. Mi-a ramas zambetul tau blocat intre primele 2 straturi ale retinei.


Eram nervos. Am intrat in primul bar de pe autostrada pentru o vodka. Altceva nu beau. Daca nu te arde pe gat, nu e alcool. M-am asezat la o masa, intr-un colt. Nu era multa lume. Urasc sa fiu inconjurat de oameni. A venit la mine o chelnerita tanara si i-am cerut o vodka. Nu parea a fi doar chelnerita, dar eram prea obosit sa fiu atent la detalii. Mi-a lasat paharul pe masa si a ramas in fata mea, cu privirea atintita spre mine. Enervat de insistenta ei, am ridicat privirea spre tipa din fata mea.

Era o tanara de vro 17 ani, roscata, cu parul lung si drept, care ii cadea pe umerii dezgoliti. Purta o bluza cu umerii goi si decolteu foarte adanc, ce-i afisa sanii mult prea vulgar. Ochii ei caprui sclipeau sub lumina unei lampi vechi si prafuite. Mi-a zambit, un zambet trist, sec, fortat, si-a plecat. Isi misca trupul printre mese, servind bauturi barbatilor de tot felul. Am vrut s-o revad, si-am chemat-o sa imi mai aduca un pahar. Si inca unul, si inca unul. Si de  fiecare data se oprea in fata mea, isi dadea parul pe spate si-mi zambea. Urmatoarea data, parca mai trista decat era inainte.

Dupa 7 pahare, n-am mai chemat-o. M-am ridicat, am platit consumul, eram putin ametit, ca sa nu spun ca m-am spart din 7 pahare de vodka, si m-am indreptat spre iesire. Am vrut sa plec din barul acela mizerabil, dar ceva m-a oprit. Roscata ma prinsese de brat.

-Pleci?

-Da.

-Deja?

-Da.Da.

-Unde?

-Nicaieri?

-Si nu ma iei cu tine?

-Nu.

-De ce?

-Pentru ca. Ah. Am baut. Nu o sa ma urc la volan. Nu te cunosc. De ce te-as lasa sa vii cu mine? Ai putea fi in pericol.

“Ai putea fi in pericol.” Fraza asta mi-a rasunat prin oase ani buni de-atunci, determinandu-ma sa regret c-am spus-o cu asa o seninatate.

-Asa, si?

-Oh, bine, haide.

-Unde mergem?

-Nu stiu.

-Am o camera la hanul de peste drum. Poti sa ramai la mine. Esti baut. Nu poti pleca asa.

Am mers in camera inchiriata. Nu mai era nimeni din han treaz la ora aceea, asa ca am intrat fara zgomot. Camera era mica si avea 2 geamuri pe un perete ce dadea inspre strada. Ea s-a asezat pe pat, eu pe un scaun. Ne priveam c-o dorinta nebuna de a distruge tot in jur si de a ne sfasia hainele. S-a ridicat de pe pat si a venit langa mine, m-a tras de mana pana in baie. A inceput sa ma sarute, brutal, fara sa astepte vro reactie din partea mea. Mi-a dat camasa jos, eram ametit, i-am dat hainele  jos, am intrat sub dus. Nu-mi mai amintesc mare lucru. Stiu doar ca dimineata m-am trezit cu ea in brate, gol, sub un cearceaf alb.

-Ma cheama Sandra. Nu ti-am spus pana acum pentru ca nu ar fi contat.

-Eric.

M-am ridicat si am cautat prin buzunarul de la camasa o tigare. Am aprins-o si-am impartit-o cu ea.

-Parintii tai stiu ce faci?

Mi-a raspuns razand fortat, privind in jos catre covor.

-Haha, n-am parinti. Tata a murit acum 2 ani si mama e o tarfa. Eu visez sa ajung avocat. Merg la scoala, doar ca, in timpul liber, fac bani. Alte fete de varsta mea citesc, scriu, stau la calculator si vorbesc cu prietenii, pleaca in excursii cu parintii. Eu, eu ma prostituez, daca se poate numi asa.

-Glumesti, nu?

- Vorbesc cat se poate de serios. De tine mi-a placut, n-am facut-o pentru bani. Ai ceva aparte. Cati ani ai?

-30.

-Si cate neveste ai schimbat pana acum?

-7.

-Ah, stiam eu.

-De unde?

-Intuitie. Simpla presupunere. Vrei o cafea?

-Sigur.

S-a ridicat usor din pat si a mers la bucatarie. S-a intors dupa 10 minute cu doua cesti si o scrumiera. M-a lasat singur, putin, si-a mers sa se imbrace. Aproape ca-mi parea rau pentru tanara roscata care mi se daruise noaptea trecuta, dar. S-a intors, parca mai frumoasa decat plecase. A luat o gura de cafea si starea de armonie dintre noi a fost intrerupta de cateva batai in usa, destul de puternice. O voce groasa urla “Sandra, deschide sau te omor”.

S-a ridicat speriata si a alergat spre baie. A spart o oglinda si a luat de acolo un ciob destul de mare. M-a privit in ochi si mi-a spus: ,,Sa nu mai schimbi femeile ca pe carti de joc. Sa alegi una, sa o pretuiesti pana in ultima ta clipa de viata. Stii, dorinta mea era sa devin avocat. Am inceput sa ma prostituez ca sa strang bani pentru facultate. Dar nu mai pot continua. La urma urmei, visele te distrug, nu-i asa? “

N-a apucat sa termine ultimele cuvinte si cu mana dreapta si-a infipt ciobul direct in inima. N-am stiut ce sa fac, iar domnul de la usa plecase. Mi-am luat hainele si am lasat-o intr-o balta de sange. Am coborat la bar si am inceput sa beau, pahar dupa pahar. Problemele ma urmareau, iar roscata cu ochi caprui imi invadase gandurile. N-am putut uita niciodata zambetul ei. Nici ea vocea mea. Nici noi acea noapte de amor, cea mai frumoasa noapte. Regrete.

Orice tarfa moare, ucisa de un vis.

large

Tu cine mai esti?

Posted in personal on 7 iulie 2013 by Ali Drg.

Ceva ciudat s-a intamplat AICI. Unde? Aici, intre ‘esti o tarfa nenorocita si nu stii decat sa ranesti’ si ‘ai ochi frumosi’.

-mindfuck-

Cel mai dificil moment este acela in care te pierzi pe tine. Te uiti in oglinda psihicului si nu te mai recunosti. Esti constienta ca te-ai schimbat mult, si nu pentru ca ai vrut, ci pentru ca nu mai ai forta sa te opui. Te metamorfozezi intr-o persoana rea, cu adevarat Rea, dar ceva te impiedica sa termini aceasta transformare. Poate o poveste de dragoste pe punctul de a incepe.

Urasti oamenii. Esti o adolescenta prin ale carei vene se scurge ura, lasandu-se prada demonului din ea. Si toate astea pentru ca ai obosit, nu? Nu mai esti capabila sa te controlezi, sa faci ce e bine, sa gandesti de o suta de ori o fraza inainte sa o spui. Ah, ranesti, iti bati joc, te folosesti de oameni. Nu ti-e specific.

-Ai baut?

-Nu suficient.

Si iti pare rau, dar stii? nu sunt regrete pure. Esti egoista. Aveai sange in alcool, dar macar erai fericita. Fericirea ta presupune distrugerea altora. Merita sacrificiul? Nu-ti raspunzi la intrebare, azi, poate nici maine. Te macina alte intrebari. Ai renunta la viata ca sa fii iar alaturi de cel pe care l-ai adorat? Nu. Stii ce lasi in urma, nu e o idee buna, asa ca iei stiloul spart pe jumatate in mana si te blochezi in fata unui caiet gol. Scrie ceva, te rog. Nu pot, sunt prea multe. Nu-nu stiu sa scriu.

De ce in mintea ta e din nou haos? Parca spuneai ca marea te-a curatat de pete. Nu te cunosc. Tu cine mai esti?

 

tumblr_mnvnrguxMR1stp2a5o1_1280

 

Psiho eu.

Posted in personal on 26 iunie 2013 by Ali Drg.

Sedinta 1.

Probabil, singura, in cazul in care nu ma voi mai intoarce niciodata aici.

 

Era o zi nenorocita de iunie, 26, si umblai aiurea pe strazi, in plina furtuna. Puteai vedea cu usurinta cum fulgerele se ramifica peste oras, peste gandurile tale, peste blocurile pe care le cunosteai atat de bine. Ti se scurgea apa din toti porii si ultimul gand ar fi fost “Pneumonie.” Calcai prin toate baltile, nu conta, iar oamenii din jurul tau erau cuprinsi de o isterie critica. Toti alergau din calea furtunii, iar tu mergeai fix spre inima ei. Ha ha, din totdeauna ai avut o slabiciune pentru inimi, sau o pasiune, nici nu mai stiu. Ai oscilat atat de mult intre “heartbreaker” si “heartbroken” incat ai ramas fara inima. Mergeai in semi-zig-zag din cauza picaturilor ce-ti loveau fata de parca voiau sa-ti sfasie pielea, ca niste lupi flamanzi. Te-ai oprit in fata unei usi de metal, alba, si-ai intrat, fara sa te uiti macar ce scria pe pancarda. “A, doctorul mintii tale.” Ti-ai stors hainele de apa la intrare si ai trantit usa dupa tine. Ai facut cativa pasi pe un hol mic si ai intrat intr-o camera cu pereti albi, o canapea portocalie si un birou. Te-ai oprit si cateva secunde nu ai respirat.

“Ti-a luat ceva sa ajungi, nu gluma.” 

O voce din spatele tau ti-a soptit fraza atat de tare si raspicat incat ti-a intrat prin nervi, pana-n coaste. Ai zarit, in semi-intuneric, o silueta mica de femeie, intr-un halat alb, cu parul rosu. Ai urmarit-o cum se indreapta spre scaun si aprinde o lampa. Te-ai intors spre ea, Colaps. Doamna de la birou era cu adevarat superba, si tu niciodata nu ai crezut despre cineva ca e superb; era mica de statura, avea o voce amuzanta si niste ochi ciudati, o privire patrunzatoare si un zambet stramb. Iti parea mult prea cunoscuta, si fix in momentul in care ai vrut sa scoti un sunet, al doilea colaps. Era frumoasa, cu o atitudine placuta, hotarata, calma, de parca toata viata ei a stiut ce trebuie sa faca, dar si mai important, erai TU.

“Ah, iti place cabinetul? Stiu ca nu sunt chestii puse pe pereti. Am crezut ca n-o sa mai vii niciodata si le-am dat jos. Ma stii doar, nu am speranta.”

“Tu . Esti . Eu. De ce esti eu?”

“Pentru ca de tine ai fugit, cred, toata viata. Ai preferat sa fii psihologul tuturor si sa te ascunzi. Acum, stai jos, stim amandoua ca ai de povestit multe.”

“Nu, nu am.”

“Ah, A, daca ai intrat aici, nu mai ai scapare. Asa ca stai jos.”

” Mmbine. “

Te-ai asezat pe canapea, putin speriata, mi-ai cerut o tigare.

“Parca nu fumai.”

“Taci si da-mi, ca stiu ca ai.”

Ti-am intins tot pachetul si o bricheta, ai aprins una si ti-ai fixat privirea intr-un punct fix, si-ai inceput sa povestesti.

“N-am avut copilarie, iar adolescenta mi-am distrus-o singura. Am asa un dezgust sa repet iar vechile povesti legate de familie, asa ca voi vorbi despre ultimul an din viata mea. A fost un an cretin, rau. N-as fi crezut ca se pot intampla atatea intr-un an. Stiam eu ca 16 o sa aduca nenorociri, dar meh. Pot sa mai iau o tigare?”

“Ti-am aruncat tot pachetul nu din politete.”

“Corect, am uitat ca vorbesc cu mine. E aiurea, stii. Cand vezi atatia in jurul tau fericiti. As dezbate subiectul asta, grav.”

“Ascult.”

“Tu mereu asculti. Asta faci de cand te stiu, niciodata nu spui nimic.”

“Spun acum, prin tine, deci zi.”

“Sunt un dezastru. Pe toate planurile. Sentimental, praf. Stii, am iubit candva dar a trecut. Si stiu c-am sa iubesc iar, si am teama aceea specifica. Daca ai fost ranit o data ti-e teama sa nu fii iar. “

“Pentru ca esti o imbecila, de cele mai multe ori, si te indragostesti o data la 2 ani fix de cine nu trebuie.”

“Ceea ce ma face si mai imbecila este faptul ca inca mai visez la o poveste d-aia de dragoste, frumoasa, ma, ca-n carti. Dar NU. Am zis eu bine, candva, ‘am scris atat de multe povesti de dragoste incat am uitat cum s-o traiesc pe a mea’.”

“Ce vrei tu, pana la urma?”

“Stii, vreau un tip ca mine. Scriitor, sadic, romantic, dependent de cafea si ciocolata, sa cante la chitara, care sa-mi aduca trandafiri si sa-mi faca surprize frumoase *gen venit dimineata la 5 sa vedem rasaritul impreuna si chestii*, care sa aiba atitudinea aia de ‘english boy’ si un accent dragut. Sa ma cheme la el sa ii cunosc parintii si s-o cunoasca pe mama. Sa nu fim impreuna de la inceput, ci sa fim cei mai buni prieteni, ceva la modul -orice facem, facem impreuna.- that type of relationship.”

“Citez din tine: asta se intampla doar in carti sau filme.”

“Sunt lucruri frumoase, povesti frumoase de dragoste care n-or sa fie niciodata si pentru mine.”

“Asta e una din marile tale probleme? Baietii?”

” God, no. Am avut prea multi tipi, si toti s-au dovedit a fi niste dobitoci. Poate ca matusa mea avea dreptate, poate chiar sunt prea matura pentru varsta mea. In timp ce adolescentele de varsta mea vor fie tipi cu masina si bani, fie ‘copilasi’, eu caut altceva, si mi-e teama ca n-o sa gasesc. Iar in relatii, sunt o nenorocita, si multi pot confirma asta. Ranesc, imi place la nebunie sa fac asta, si nu stiu de ce, am asta in sange, e genetic.”

“Scorpie.”

“Da, dar imi place. Asta sunt. Heh. Stau dezastruos pe plan sentimental.”

“Inca esti indragostita de scriitorul ala?”

“Maybe. I don’t know, I hope not. Ma indragostesc rar, dar si cand fac asta, e apocaliptic.”

“Ia zi, pe plan scolar ce probleme mai ai?”

“Ah, nu stiu. Urasc scoala si ea ma uraste, dar am colegi buni. Nu i-as schimba pentru nimic in lume. Cand sunt cu ei mai uit de existenta mea mizerabila.”

“Altceva?”

“E aiurea, stii, sa-i vezi pe toti fericiti, cu familiile lor, in centrul atentiei. De exemplu, generatia mea. Nu au griji, se distreaza, parintii le ofera T O T, TOT, tot, au cati bani vor la dispozitie. Majoritatea nu stiu cum e sa traiesti o saptamana cu 1 leu, sa nu mananci nimic zile in sir, sa nu dormi nopti intregi de griji si probleme, sa fii singura, a nimanui, undeva departe de singura fiinta care ti-a mai ramas, *mama* sau sa te trezesti dimineata si sa te doara psihicul. Nu, nu fizicul, psihicul. Acea durere.. Meh, urasc sa vad atata fericire la altii in jur si atata nenorocire care-mi e adusa mie si turnata-n vene.”

“Altceva?”

“Familia, prost. Stii doar. Nu stiu daca mi-e dor de tata, sunt in starea de ‘kill me, slowly, painfully’. Nu vreau sa vorbesc despre asta. Maine e 27, fac 17 ani. Se fac fix 4 luni de cand tata, stii doar. O sa fiu pe val, sau mai bine zis, sub el, sa-mi cada-n cap. E aiurea si cu obsesia asta pentru 7. Aveam 16 ani cand mi-a murit tatal, 1+6=7, la 7 dimineata, pe 27 . Shit, numerologie, multi imi zic sa nu mai tin cont de astea, c-o s-o iau razna. Dar mi-a intrat in sange. Si totusi, maine fac 17. Si e teribil. Nu mai merg la mare. Stii cat asteptam sa merg la mare, vai. Nu mai mergem ca ploua. Deci, pa mare. Era singurul lucru bun care mi s-ar fi intamplat si mie, in ultimele 4 luni. Ha Ha, dar ce s-a gandit Universul, lucruri bune? Lu’ A? No fucking WAY. Halal aniversare.”

“Nu-ti voi spune -la multi ani-. Nu sunt genul de persoana care ar vrea sa auda asta de la ea insasi.”

“Multumesc. Cred. Mi-e si frica sa am 17, ma jur. Ma simt aiurea rau. DAR, tin sa multumesc Universului ca am prietenii mei retardati, la care tin mult, si lor pentru surpriza frumoasa facuta cu – 7 zile- inainte de ziua mea. Dar tot ma simt aiurea. Maine-i 27.”

“Stiu, si nu vei fi singura. Voi fi langa tine.”

“Tu esti eu, nu se pune. Termina si tu cu gandurile pozitive. Ma deprimi.”

“Maine dimineata ce-o sa faci?”

“Merg la cimitir. Vreau sa fie si anul asta, ca-n ultimii 16 ani, tata – primul care-mi zice un amarat de la multi ani.”

“Esti sigura ca vrei sa faci asta?”

“Foarte.”

“Suferi.”

“Normal ca sufar. Vai, ce concluzie.”

“Nu, vorbesc serios. Suferi prea mult pentru un om.”

“Tell me something new.”

“Ai nevoie de-o poveste draguta de dragoste, inceputa vara asta, aparuta din senin, una care sa dureze, sa fii fericita, altfel o sa te prabusesti.”

“Stiu. Imposibil. Mie nu mi se intampla lucruri bune. Credeam ca si tu te-ai obisnuit cu ideea.”

“Eu trebuie sa plec. Poti sa mai revii si pentru o a 2a sedinta.”

“Nu, niciodata. Asta a fost prima si ultima sedinta. Te asigur. Nici n-a fost o sedinta propriu-zisa, dar cui ii pasa. N-am sa mai vin pe aici, dar sa redecorezi. Ma intristeaza camera asta cu pereti goi.”

“Bine. Cu placere pentru tigari.”

“Pastrez tot pachetul. Sunt preferatele mele. Pleci?”

“Da, plec. Poti sa mai ramai, daca vrei. Ai cheia.”

“Nu, plec si eu. Nu vreau sa raman singura, iar.”

 

tumblr_mbmvc8drOg1roj2gxo1_500

Confesionar .

Posted in personal on 22 iunie 2013 by Ali Drg.

Era o zi caniculara de 27 si ea umbla ametita pe sosea, desculta, cu pantofii in mana, leganandu-se de pe un picior pe altul. S-a oprit in fata unei cladiri vechi, semi-daramata, si a intrat doar pentru ca avea nevoie de racoare. S-a asezat pe o canapea veche de lemn si pantofii i-a aruncat pe jos. Rochia neagra, mulata, ii era sfasiata intr-o parte, dresurile rupte, de parca abia scapase dintr-un atac. Parul roscat si buzele rosii erau in contrast cu pielea palida, decolteul adanc si parfumul scump.

Era A. O cautam de ceva vreme prin toate bordelurile din oras, nu ca sa-mi vanda trupul ei pentru cateva bancnote, asa cum facea cu toti, ci voiam doar sa o cunosc. M-am apropiat de ea si m-am asezat pe banca, la o oarecare distanta.

- Tu cine mai esti? Stii ca e prea cald, n-am timp de clienti, iar astazi, astazi sunt si eu libera. Asa ca sa nu..

- Nu sunt client.

- Ah, nu? si atunci ? nu-mi zice ca ai venit sa ma intrebi cat e ceasul.

- Te tot caut de ceva vreme. Nu vreau sa sune ciudat, dar vreau sa te cunosc. Imi pari o persoana interesanta.

- Ha ha ha. Scuza-mi reactia dar barbatii nu vor sa ma cunoasca. Ma vor in patul lor pentru o ora, doua si atat.

- Esti cea mai bine platita ..

- Tarfa? Poti sa-mi spui tarfa. Nu ma supar. E un mod de viata, nu un moft. Ti-as povesti despre mine, daca tot vrei sa ma cunosti, caci imi place atitudinea ta, imi aminteste de cineva pe care l-am iubit.

- Am timp.

- O sa-ti spun pe scurt.

- Cum doresti.

Si-a scos dintre sani o tigare si mi-a cerut un foc. I-am aprins-o si a inceput sa-mi povesteasca, uitandu-se intr-un punct fix.

- N-am avut copilarie, imi amintesc vag ca parintii ma tineau inchisa in casa si foarte rar ieseam. Invatam destul de bine, ah, si imi placea sa citesc. La 10 ani eram pe cont propriu, intr-un oras nou. Parintii m-au lasat la o cunostinta, cica sa invat carte, eu am vazut-o ca pe “hai sa ne debarasam de ea”.

-Stii ca …

-Nu ma intrerupe, urasc sa fiu intrerupta. Asa. Si tot cam atunci au inceput certurile intre ei si tentativele de divort. Am invatat sa ma descurc singura, m-am apucat de studiu si am ajuns la cel mai bun liceu. Certurile au continuat, iar eu am trecut prin zeci de depresii, cred. Ajunsesem sa nu mai tin cont de starea mea.  Imi amintesc perfect acea perioada. Eram sado-masochista, si imi placea. Am devenit o nenorocita, uram oamenii si ma dezgusta prezenta oricui, desi preferam sa fiu inconjurata de oameni, imi era mai bine cand stateam singura. Liceul, ma mir cum de n-am ucis pe nimeni pana l-am terminat, dar am fost tentata de mii de ori, poate milioane. Ah, atunci am iubit pentru prima data si m-a ranit Unu’. Prefer sa-i zic Unu’, si din cauza lui m-am apucat de scris. Pentru asta ii multumesc. Stiam ca scriu prost, dar am continuat, oricum nu aveam ceva mai bun de facut. Am scris despre crime, despre iubiri neimplinite, despre relatii pe care le-am distrus si aventuri de care imi aminteam vag. Dupa Unu’ au urmat multi de care mi-am batut joc, am ranit si am savurat fiecare clipa. Devenisem un monstru, nu mai aveam sentimente si parca imi placea sa vad cum distrug tot in jur. M-am apucat de psihologie, psihanaliza si altele de genul, ca sa ies singura din starile depresive. Nu suportam sa primesc ajutor. Singura persoana pe care am iubit-o mereu, neconditionat, a fost Tata. El a fost singurul meu sprijin moral, financiar, emotional, tot.

S-a oprit din povestit, vocea ii tremura si lacrimile au inceput sa i se prelinga pe obraji.

-Ce s-a intamplat?

-Tatal meu a murit cand aveam 16 ani, infarct. Imi cer scuze ca o spun cu asa o indiferenta dar e ca si cum as vorbi despre o alta viata, de parca el ar fi existat doar in imaginatia mea. A disparut atat de brusc incat.. Iarta-ma, imi ador Tatal, nu pot vorbi despre moartea lui. A fost un om bun si un tata si mai bun. Mama, in schimb, ceruse de o mie de ori divortul, el a devenit alcoolic, nu a vrut sa accepte divortul pentru ca ma iubea, si daca ar fi acceptat, as fi ramas cu el. Dupa moartea lui, mama si toata familia ei a incercat sa ma faca sa trec de partea lor, impotriva celor din partea tatalui. Wrong. Urasc rudele mamei si tot ce inseamna ele, dar nu mai mult decat o urasc pe ea. Asta e deja alta poveste. Tata disparuse si am ramas cu nenorocita care mi-a mancat 3 ani din viata pana ce-am intrat la Medicina. O vedeam din ce in ce mai rar si-mi parea ca n-o mai cunosc. Am terminat Medicina si am plecat, am cunoscut un El, cu o existenta la fel de distrusa ca mine si anul trecut ne-am casatorit. Eu eram chirurg, el tot chirurg. O familie fericita, cateva luni, pana ce el si-a luat amanta. Am aflat din prima zi cand s-a culcat cu ea. Cand s-a intors acasa a gasit-o legata de scaun, si asa a ajuns si el dupa cateva minute. As vrea sa-ti citesc aceasta secventa din cartea pe care am scris-o, merita.

“Ai intrat grabit si te-ai aruncat la picioarele ei. Statea legata de scaun, cu o carpa alba in gura, lacrimi scurgandu-i-se pe genunchii semi-dezgoliti. In cateva minute ai ajuns si tu, legat de scaun, langa ea, iar eu privindu-va sec. Incercati sa urlati si imi provocati migrena asa ca v-am dat sa beti acid sulfuric, ce v-a distrus corzile vocale. Oare cum a fost, dragii mei? Sa vrei sa urli si sa nu te-auda nimeni.. Stiam ca pe mine nu ma iubesti, dar pe ea, poate. Asa ca am adus jocul meu preferat, ruleta, si pe fiecare numar era o modalitate diferita de tortura.

-Daca o iubesti, n-o sa ma lasi sa ii zdrobesc un deget.

Si nu m-ai lasat, asa ca ti l-am zdrobit tie. Cand am intrebat-o pe ea daca vrea sa ramana fara o mana pentru tine a zis da, si a ramas fara o mana. Iar tu ai renuntat la cealalta mana pentru ea. Si ei i-am jupuit pielea de pe un picior pentru tine. Eram semi-dezgustata de iubirea dintre voi, si am continuat jocul pana ..”

Asa ca am ramas vaduva, am renuntat si la chirurgie pentru ca stiam ca nu asta vreau sa fac. Eram dezgustata de mine, de propriul meu trup, asa ca am inceput sa ma vand, oricui. Si probabil te intrebi cum de-am ajuns cea mai bine platita tarfa din oras.

- Sincer, nu stiu daca sa ma intreb sau nu.

- E simplu, daca stii ce vor barbatii si cum sa-i amagesti. La inceput iti dau putini bani, dar vin a doua oara, si a 3a si a 4a si continua sa creasca pretul. Pentru unele e un moft, pentru mine e un mod de viata. Castig bine, dar banii ii pastrez. In cativa ani o sa ma las de asta, vreau sa incep o viata noua, cred ca in Anglia, mereu mi-au placut barbatii englezi. O sa am suficienti bani, o sa-mi caut un loc de munca normal, poate imi voi intemeia o familie. Stii ce zi e azi?

- 27, cred.

- Azi e ziua in care implinesc 27 de ani. Halal aniversare.

- N-o sa-ti spun “La multi ani” sau chestii, nu esti tipul de femeie care ar vrea sa auda asa ceva.

- Multumesc. Esti printre putinii care si-au dat seama. Dar stii, tu imi amintesti de cineva.

- Serios? De cine?

- Eh, cineva. Un cineva de care eram indragostita, candva, si nu mi-a oferit sansa de a-l iubi.

- Suna ciudat. Poveste de dragoste distrusa.

- Eu o sa plec.

- Stai, te duc eu.

- De ce?

- Pentru ca pot.

- Bine, dar ramai la o cafea. Imi esti dator cu o poveste de viata.

- A cui?

- A ta. Eu ti-am spus-o pe a mea, e randul tau acum. Imi pare ca nici tu nu ai o poveste simpla. Stiu ca ti-am zis ca te cunosc de undeva, si s-ar putea sa iti stiu povestea, cert este ca fac parte din ea, la un moment dat.

A zambit catre mine, privindu-ma in ochi, asa cum m-a privit acum multi ani cand era indragostita de mine si eu o ocoleam.

-Ai dreptate, A.

Am dus-o acasa si am stat o ora, doua, trei. I-am povestit tot despre mine, ce facusem de cand ne-am vazut ultima oara. Regretam ca am lasat-o pentru altele, caci ma iubise dar eram atat de naiv atunci..

- Mai stai.

- Cat sa mai stau?

- Cat e necesar.

- Si cat va fi necesar?

- Inca o ora, o zi, un an, o viata.

- Bine .tumblr_mia17z7ZnX1r95gmho1_500_large

Afterword.

Posted in Romance on 14 iunie 2013 by Ali Drg.

We were there, sitting, drinking the cheapest coffee with rum and cinnamon, watching the sun appearing in the morning sky.

- I need a friend, A.

-I cannot be your friend, O.

-Why?

-Because, my dear, we are lovers. We’ve always been and always will be, even if you don’t want to.

-No, we are not.

-Dear, friends don’t look at each other like we’ve been doing since we’ve met, friends don’t stay ’till morning drinking alcohol and kissing under the stars, friends don’t hide in the dark, hoping that their little universe will never break, and they don’t waste their nights writing poems for the other.

You hadn’t been looking at me while I was talking. Between us, it was silence, but my thoughts were dominated by chaos. You were thinking of something, and, suddenly, your eyes set on me.

-You’re beautiful.

-I know.

-No, I mean, for me, you’re still the most beautiful girl in the world. You’re like the river where I’m drowning my demons, cold, with no feelings. You are always sweet and kind and you have thousands of friends. Me, I’m just someone. Being here, with you, makes me the happiest boy in the world, makes my life worth, you know… but I’m burning from inside out. I’m broken, hurt, bleeding from every piece of my soul. You’re like an evil angel walking through Death’s corridors, playing with boys’ minds. I know that you make them, us, fall in love with you, simply for your own pleasure, and after that you just run away. You told me, from the first day I’ve met you that you don’t have a heart and I swear, I struggled not to fall in love. I also know that I will never can call you ‘mine’, but I love you, A.

-You are talking about feelings, those sort of awkward things I cannot understand. No one ever taught me ‘to care’.  I just live as a demon, playing, hurting, leaving, smiling at strangers and making boys, men, fall in love with me.

-I’m so close to death when I see you smiling at other men, and when you look at me…

-What would you want me to do? Do you want me to deceive you?

-To deceive me?

-As I do with him, them, men in general. All men. But with you…

-What? What is wrong with me?

- I’m leaving tomorrow. I’ll go to London with H. We’re going to marry next month.

- Don’t do that, A.

-I’m sick of my life, this annoying catastrophe I’ve put myself in.

-I’m begging you, don’t marry H. Anyone, but not him, that disgusting creature.

-It is useless. I’ve decided. I will leave, O., and you will forget me, as I will disappear from your thoughts.

-You’re in my every thought, A. You’re in the sky, you’re in the water, you’re in my blood, my lungs, my heart. You’re in every piece of good and all the bad. You will never disappear from my thoughts. But you’re a wild and evil angel, and I will let you go, even if I love you more than you love yourself.

And you kissed me. Slowly, painfully.

-You said that… I’m the river where you’re drowning your demons… and that… I’m in every thought, and in water, and in your blood…

-And you always will be.

-And that you love me more than I love myself.

-Goodbye, A.

And you walked away, with tears in your eyes, in our eyes.

-O., wait!

I screamed at you, and started to run.

-What?

-I… I… I want to be your friend.

-Well, dear, didn’t you tell me that we never could be friends?

-Yes, but…

-Don’t. We will never be friends, A.

-Than, we shall be lovers.

And I kissed you, slowly, painfully. And I healed the scars from the sky, from the water, from your veins and lungs, as you taught me how to love.

 

tumblr_mi66agbjtS1qcz4s2o1_500_large

Un scriitor, cât trăiește, suferă.

Posted in Legends on 11 iunie 2013 by Ali Drg.

 

De ce să fii scriitor, de ce să trăiești de mii de ori mai intens fiecare răsărit și fiecare apus? De ce să-ți încrustezi în fraze seci amintirile și toți, dar absolut toți, să nu le înțeleagă? De ce să folosești propriul limbaj al conștiinței ca să cauți, mereu, în cei din jur, ceea ce ție îți lipsește?Acel ceva care știi că-ți face sângele să curgă prin vene de două ori mai repede și îți produce haos în inter-ego.

Să fii scriitor, prieten drag, nu înseamnă să arunci pe o foaie șapte cuvinte legate prin ,,și”. Să fii scriitor presupune ca fiecare dintre cele șapte cuvinte să fi fost smulse din mintea și sufletul tău, iar când cineva le va citi, să se cutremure din fiecare articulație. Să scrii fraze care ar face până și pietrele să plângă. Să te simți rănit, neajutorat și expus pericolului de fiecare dată când scrii. Să îți fie teamă că cineva ar putea să-ți descifreze frazele și ți-ar afla toate slăbiciunile, putând să te distrugă  într-o clipă.

Scriitorii, cât trăiesc, Suferă. Suferă în fiecare zi, în fiecare oră. Îi dor fiecare noapte furtunoasă, fiecare fulger ramificat, fiecare tunet furios ce prevestește cu-nfiorare o scenă apocaliptică. Îi dor zilele caniculare, îi dor valurile mării și sunetul fiecărui pescăruș. Ei suferă la vederea fiecărui răsărit și a fiecărui apus, suferă din pricina fiecărei raze de soare care le atinge pielea lipicioasă și rece; suferă la fiecare trecere de la un anotimp la altul, de la frig la rece, de la calm la disperare. Suferă pentru fiecare stea căzută de pe cer și fiecare fir de iarbă călcat. Suferă pentru fiecare pasăre care își găsește cuibul distrus când se întoarce din țările calde. Suferă atunci când au prieteni și atunci când sunt singuri, pentru că nimeni nu-i înțelege. Suferă la fiecare zâmbet al celorlalți, la fiecare dovadă de afecțiune, pentru că ei, scriind, s-au sălbăticit; ei, fiarele, nu merită iubirea și atenția celor din jur, și se blesteamă zilnic în mii de rânduri.

 Suferă atunci când iubesc, pentru că au scris mult prea multe povești de dragoste și au uitat cum să o trăiască pe a lor.

Suferă când se îndrăgostesc de un alt scriitor. Și durerea crește, căci ei nu vor scrie niciodată decât despre persoanele pe care le iubesc, despre iubiri neîmplinite, despre alții care s-au iubit. O iubire între doi scriitori este imposibilă. Nu vor scrie niciodată unul despre celălalt, și se vor răni reciproc.

Scriitorii suferă când văd că cel căruia îi sunt adresate fraze încărcate de teamă și emoție, zeci de destăinuiri, iubește pe altcineva. Suferă, căci lui nu i-a scris nimeni nici măcar o propoziție, niciodată. Suferă când persoana iubită dispare, subit, din viața lor și își dau seama prea târziu de intensitatea iubirii ce zace în organele lor interne. Suferă când tot ce primesc în schimbul acelei forme de venerație sunt doar cuvinte pline de ură, dispreț, dezgust. Suferă chiar și când, cu inima sfărâmată, doresc fericirea celor pe care încă-i iubesc.

Suferă la fiecare bătaie a inimii, suferă la fiecare inspirație și expirație, la fiecare gând și sunet. Asta știu să facă cel mai bine, să sufere. Și dacă vei cunoaște, prieten drag, un scriitor, să știi că ei sunt oameni. Cu adevărat oameni. Ei trăiesc fiecare clipă ca și cum ar fi ultima mult mai intens decât restul omenirii. Se rup din lumea lor ideală și se izbesc de realitate doar dacă iubesc pe cineva cu adevărat.

 De-ai fost, cândva, iubit de un scriitor, să fii fericit. Să nu-ți fie niciodată teamă că l-ai putea răni, ai făcut-o deja, încă  din prima zi când l-ai cunoscut. Și să nu te întrebi până când vor mai putea, când se vor opri din această obsesie, când vor înceta să-și facă rău singuri. Nu vor înceta, iar moartea ființei lor va veni ca o eliberare.

Căci, vezi tu,  un scriitor, cât trăiește, suferă.

a

 

 

 

Roșcato, tu știi doar să ucizi.

Posted in 7things on 11 iunie 2013 by Ali Drg.

Ai aproape 17, roșcato, și tot ce-ai învățat până acum este să ucizi. La ce te-ai gândit când ai ucis prima dată un vis? 

La nimic, drag prieten, gândurile mi le folosesc doar în scopuri distructive. Nu ucid numai vise, ucid oameni cu tot ce înseamnă ei. Ucid existențe, dorințe, iubiri pierdute sau neîmpărtășite. Le vărs într-un pahar și le dau pe gât în zilele bune, când rămân fără vodkă, pentru că eu altceva nu beau.

Ei, oamenii, m-au învățat în urmă cu ceva vreme să urăsc întregul la fel de mult ca și părțile lui, m-au învățat tot ce știau despre ură și răzbunare, ei mi-au pus în mână primul cuțit și tot ei mi-au umplut pentru prima dată gura de sânge, obligându-mă să-l înghit, încet, să-l simt cum se scurge prin esofag. Mi-au infiltrat în vene obsesia pentru crime și setea de moarte, de a ucide.

Urăsc oamenii. M-au transformat într-o mașinărie de asasinate. Știi cât de ușor îmi este să iau vieți? Mai ușor decât să-mi fac o cafea în ibric pe aragaz; mereu uit de ea și dă în foc. Uneori o fac prea amară, alteori prea dulce; în alte dăți rămâne doar zațul și foarte rar iese bună și-o împart cu câte-o victimă.

Mi-am iubit victimele. Pentru fiecare un alt fel de iubire, niciodată aceeași iubire de două ori. Le urăsc doar pe cele care m-au făcut să le regret moartea, pe cele care au pătruns în Mine și m-au răscolit, pe cele care mi-au aflat secretele și m-au iubit așa cum eram.

Nu m-a învățat nimeni ce înseamnă romatism, ce înseamnă să iubești, ce înseamnă să zâmbești atunci când în fața ta apare acel El cu o floare, timid, neștiind cum să îți zică măcar un ,,Hei”. Tot ce știam era : pândește, atacă, ucide.

Știu doar să ucid, să plec, să uit numele victimelor și numărul lor. Iar după ani buni, poate, să le dedic 3 rânduri în manuscrisul pe care, în ziua în care voi împlini 27 de ani îl voi termina și îl voi arde. Nimeni nu trebuie să-l citească, nimeni nu trebuie să mă cunoască. Nu mi-e teamă că nu m-ar înțelege, ci mă dezgustă ideea că niște cărnuri ar pătrunde în gândirea mea.

Mai sunt 16 zile până la 17, prieten drag. Bucură-te de timpul care ți-a mai rămas. Îmi vei fi victimă, căci m-ai acuzat că nu știu decât a ucide. Ce poate fi mai frumos decât să-ți demonstrez, ție și lumii întregi, că ai dreptate? Mai ai timp de-o cafea cu mine, nu te grăbi, promit să o fac amară, cum îți place ție.

large (3)

Eu nu pot vorbi despre iubire.

Posted in Romance on 9 iunie 2013 by Ali Drg.

   -confesiuni de om retardat.

Eu nu am iubit decât o dată, restul erau doar secvențe din piese de teatru de prost gust.

„Știu că, dintre toți care m-au întrebat ce este iubirea, ție nu ți-am putut răspunde. Nici tu nu știai pe-atunci, și chimia dintre noi s-a oxidat, râmânând chiar și-n exces. Acum, am mai multe aventuri decât amintiri cu cel pe care l-am iubit, cândva.

N-am fost niciodată bună la relații, nici în ele, nici în afara lor. Întotdeauna căutam ceea ce știam că am pierdut și n-o să am niciodată. Nu mi-a păsat că rănesc, și eu am fost rănită, puteți să o considerați răzbunare. Și ce dacă nu e bine, corect, etic? E al naibii de plăcut să renunți la Ei, să-i rănești, să-i folosești, să nu-ți pese. Am „iubit” mulți iar la majoritatea dintre ei nu-mi amintesc nici măcar numele. 

  Îmi amintesc doar poveștile de dragoste pe care le-am distrus. A fost o perioadă când spuneam ,,te iubesc” mai des decât „bună”, urmată de alta în care nu am rostit cuvintele acelea nenorocite nici măcar o dată.

I am hard to love.

Aș putea scrie un roman doar cu numele celor pe care i-am avut, celor pe care i-am rănit, celor pe care i-am iubit; îmi ajung 3 rânduri pentru numele celor de care mi-a păsat, chiar și pentru puțin timp, și tind să cred că 3 rânduri e mult.

Și poate că am obosit, poate că nu mai este atât de plăcut să fiu o nenorocită și să rănesc totul în jur, poate Ei nu se mai îndrăgostesc de mine așa cum o făceau până acum, poate ar trebui să renunț la a căuta ceva ce știu că nu voi avea niciodată.. Poate aberez, poate am sânge-n cofeină, de dimineață, căci eu

nu știu a vorbi despre iubire și refuz a învăța.

large (2)

Blesteme în inter-ego.

Posted in Romance on 5 iunie 2013 by Ali Drg.

N-o să scap niciodată de dependența de cofeină, nu vreau să scap. Iar cu cea de iubire încă mai am probleme.

  •  Sunt îndrăgostită. Sunt dezgustătoare.

Aș vrea să am un scris rău, sau un scris bun. Oricum, cine ar citi niște fraze fără sens. Mi-am pierdut orice trăsătură umană, nu mai însemn nimic. Trăiesc prin cuvinte și mă scald în sunete. Până și sticla de vodkă îmi pare tristă, pe măsuța din colț. Iar Tu, oricine ai fi, îmi pari din ce în ce mai departe. Ne despart coaste de cuvinte și scheletul unor puncte de suspensie pe care tu le-ai lăsat în urmă. Între noi au rămas doar idei și zâmbete despre care unii scriu romane.

Încă nu știu a conjuga verbul ,,a cădea în păcat,, dar știu că merit să ard în Iad încă vreo două vieți. Dacă mi-aș înnumăra păcatele aș putea estima câte picături de întuneric se scurg prin mintea ta. Cineva mi-a șoptit că păcătuiesc prea des. Posibil; mă blestem zilnic și nu mai are niciun efect.

De-aș avea de ales între a ceda îndrăgostitului sau celui care nu iubește, aș alege să fug. M-aș feri să particip la ceremonialuri de sacrificare a pasiunii, a romatismului, a oricărui strop de amor. De la ultima exorcizare, în mine nu se mai găsește iubire.

Să nu încerci a mă cunoaște, a mă descoperi. Te vei arunca într-o baltă cu Uraniu. Dar, ia-mă, prieten drag, și iubește-mă, așa cum doar tu știi, așa cum alții n-au fost în stare s-o facă. Sau pleacă și nu te mai uita înapoi, căci atunci te vei îndrăgosti și tu, și va începe să doară. Dar mă opresc, deja am sânge în cofeină și pete maronii pe umăr; cine ar fi crezut că mă pot decolora de la lumină?!

Să îndrăznesc a mă blestema, azi, din nou, sau am deja prea multe păcate?

large

Poeții și victimele lor.

Posted in Di-tati` on 2 iunie 2013 by Ali Drg.

Să-i spui ,,Dispari,, poetului care vrea să scrie despre tine. Să nu-l lași să-ți analizeze, în fraze fără început și fără sfârșit fiecare gest. Dacă te urmărește, să fugi, să te ascunzi în cele mai luminoase și colorate locuri. Nu va veni niciodată după tine. Poeților le place întunericul, noaptea, luna, le plac stelele și umbrele.

Dacă un poet a scris despre tine o dată, să fii sigur că va scrie și a doua, a treia, a o mie una oară. Îi vei fi sursă de inspirație și va trăi prin tine, fără să ai de ales. Poate că tu nu-i vei înțelege cuvintele, dar prin ele îți va dezvălui tainele interne ale Universului. Acel Univers în care el și sinele său controlează totul.

Să fugi de poeți. Ei trăiesc totul în versuri și rime pe care nimeni nu le ascultă. Inima le bate după ritmuri crăpate, amestecate, fără o regulă anume, și sentimentele lor vibrează prin toți porii. Ei nu respiră decât la sfârșitul fiecare stofe, și se hrănesc din consecințele faptelor tale.

Dacă un poet s-a îndrăgostit de tine, drag prieten, existența ta s-a sfârșit. Va scrie, în fiecare zi, sute de poeme pe care ți le va oferi fără să aștepte ceva în schimb. Te va înnebuni cu prezența-i, cu profilul psihanalitic pe care ți-l va contura. Îți va atribui o altă înfățișare, o altă personalitate, iar cu timpul vei ajunge să nu te mai recunoști. Să nu faci niciodată greșeala să citești ce a scris despre tine, exact asta își dorește. Îi vei fi victimă, una din multele.

Să nu te îndrăgostești niciodată de un poet. Îl vei iubi din prima clipă și te va răni. Poeții nu știu să iubească, ei știu doar să devoreze sentimente de tot felul. Vei fi doar o altă pradă din care va stoarce hrană pentru creație. Îi vei astâmpăra setea demonică o scurtă perioadă, după va găsi pe altcineva despre care să scrie. Și te va uita.

Tu nu-l vei uita niciodată, pe poet, pentru că a fost singurul care a pătruns în interiorul tău și te-a distrus.

5995225691_ec1b01840b_z_large

Amalgam de iubiri.

Posted in Romance on 1 iunie 2013 by Ali Drg.

Să-mi spui, dragul meu, cum ai vrea să te mint, de data asta. Știm amândoi că-mi sortezi minciunile pe zile. Cele de joi nu le rostesc niciodată luni, iar pe cele de sâmbătă dimineața le crezi mereu.

M-ai separat în șapte personalități, în funcție de ura pe care ți-o ofeream în fiecare zi. Și din cele șapte, nu știu cu care mentalitate te-am iubit . Iartă-mă, nu-mi mai amintesc. Așa cum nici tu nu-ți mai amintești că n-am avut niciodată ,,un ultim sărut”.

N-o să-ți pot spune niciodată ,,iubitule”, căci noi nu suntem dintre aceia care s-au iubit. Noi nu vom fi nici printre cei care, după ce și-au oferit totul, încă-și mai vorbesc. Cred că tu și eu am fost pentru prea mult timp ,,noi”.

Mai știi că-mi povesteai cât ai iubit-o pe o ea și ea pe un altul? Și că ați trăit povestea de dragoste ideală? Știam că noi nu vom avea nimic, niciodată, dar am uitat de ea, de el, de voi. Tu nu. Și am preferat să rămân doar un alt ,,eu,, singur, sau cu altii.

Cineva a ucis o destăinuire. A mea, a ta, a tuturor. Și din destăinuirile noastre s-au scurs adevăruri pe care, dragul meu, dragii mei, nu am avut niciodată forța să le spun.

Dar te-am iubit pe tine, și pe el, pe voi toți, cândva.

tumblr_me9nvot8Qf1r25uiao1_500

Un El singur.

Posted in 7things on 30 mai 2013 by Ali Drg.

Pentru o Ea, singură, pe care până și demonii au părăsit-o, va exista un El. Un altfel de El.

Un El care să-i facă sângele să-i alerge prin artere și să încetinească prin capilare. Un El care să-i săgeteze conștiința cu fraze ilogice, lipsite de încărcătură emoțională, fraze care o vor tulbura până în străfundurile existenței. Un El care nu îi va spune niciodată ce simte, dar îi va arăta în fiecare zi că e îndrăgostit de ea încă din prima clipă, când s-au cunoscut.

Un altfel de El. Acela care va scrie pagini întregi despre povestea lor de dragoste încă neexistentă. Acela care va ști că toate rândurile scrise de ea sunt pentru el, și le va citi pe fiecare în parte, de sute de ori. Iar ea nu-l va întreba niciodată dacă le-a citit, pentru că cei doi vor scrie unul despre celălalt, întotdeauna, fără ca restul Universului să știe.

Un El care îi va fi alături în clipele plumburii, când alți monștri o vor ataca iar Universul va încerca să o ucidă, din interior spre exterior. El o va ajuta, îi va fi aproape, o va încuraja și îi va spune banala frază ,,Totul va fi bine.” pe un ton neobișnuit, iar ea îl va crede aproape mereu.

Un El care să-i cânte la chitară piesele ei preferate și să o ducă prin cele mai frumoase locuri. Să o trezească dimineața la 5 să vadă răsăritul împreună și să urască apusurile fără ea, care vor veni ca un sfârșit temporar.

Un altfel de El, lângă care latura ei demonică și angelică se împletesc într-un război obsesiv. Iar părul ei roșu îl va face mereu să înnebunescă atunci când o vede fericită. Și pentru cei doi, romantismul nu înseamnă inimioare de pluș și alte ciudățenii. Romantism e atunci când stau în întuneric, îmbrățișați, în plină furtună, și admiră fulgerele ce se ramifică peste oraș.

Un El care  s-o facă pe acea Roșcată să iubească, poate, și să fie a lui.

tumblr_mnh9jwBGxN1s6p7kto1_500

Blesteme, nouă.

Posted in 7things on 27 mai 2013 by Ali Drg.

    Să se arunce 3 inimi în flăcările Infernului, a ta, a mea, a noastră.

Să îmi scurgi tot sângele din trup și să îmi umpli venele cu benzină. Să mă săruți, înainte să pleci, sub fulgere și tunete sinistre, ca și cum ar fi prima și ultima oară. Să te așezi în genunchi, în fața mea, cu zâmbetul tău strâmb și să-mi spui că o să-mi simți lipsa când nu voi mai fi. Să te ridici, puțin nervos, și să-i șoptești Cerului câteva fraze latinești, implorându-l să mă ia de lângă tine, pentru că tu..

Iar câteva secunde mai târziu, primul fulger m-a lovit în stern. Scânteia ultimei tale priviri a aprins lichidul ce se scurgea prin mine atât de lent. Îmi ardeau gândurile, amintirile, demonii. Tu plecaseși de mult, iar în urma ta rămăsese doar o cutiuță de metal, goală. Furtuna m-a stins, iar singurul meu demon rămas ți-a jurat răzbunare.

Să-ți petreci nopțile scriind sute de fraze fără sens, să nu poți dormi, să stai ascuns în subsol în nopțile cu Lună plină și să îți jertfești gândurile pentru iertarea faustică. Să aduci sacrificii în numele demonilor mei ce au ars pentru tine, trupuri fragede și reci, pentru potolirea poftelor carnale. Să uiți acel ultim sărut, blestemat fie el în vidul existenței noastre, căci tu, prieten drag.

Tu mi-ai cunoscut demonii, tu te-ai jucat cu ei și le-ai șoptit cuvinte dulci. I-ai secat cu săruturi calde în seri semi-înghețate și costele mele aveau prea multe urme de la demonii tăi. Poate. Ai mei demoni nu mai ucid. Blesteme, ție, prieten drag, blesteme ție.

Căci tu mi-ai îmblânzit demonii, într-o seară de mai.

tumblr_mmdedvpIqw1rn26vbo1_500

https://www.youtube.com/watch?v=NSoIWEGL1YM

Inter-nos 7.

Posted in 7things on 25 mai 2013 by Ali Drg.

Prieten drag cu miros de tutun şi ciocolată, să nu-mi injectezi în degete îmbrăţişări fugitive. Să nu mă faci să sângerez după fiecare fiecare literă din “Salut”-ul pe care mi-l arunci în timpane atât de rar. Să mă fixezi pe retină în fiecare nanosecundă, să fiu sigură că n-ai să mă uiţi, cum au făcut toţi. Pe mine şi părul meu roşu.

Tu o să mă cunoşti, Poate. Şi vei fi condamnat la moarte, odată cu mine. Toţi te vor acuza că mi-ai distrus profilul psihologic de criminal în serie. Tu nu ştiai? criminalii în serie nu se îndrăgostesc. Ei  nu oferă nimic, niciodată, nimănui. Ei nu îţi zâmbesc  decât dacă vei fi următoarea lor victimă  şi acel surâs malefic, satisfăcut, va fi ultimul lucru pe care-l vei vedea înainte ca ochii tăi să fie păstraţi într-un borcan cu formol. Ei nu oferă îmbrăţişări decât  înainte de a-ţi străpunge cutia toracică şi de a-ţi smulge inima din piept cu mâna stângă; o vor privi preț de o clipă și o vor arunca în depozit lângă celelalte inimi.

 Poate, totuşi, n-o să simt iubire, şi voi rămâne un monstru detestat de toți. 

 Dar ştii, cred că m-am îndrăgostit de unul dintre demonii tăi. Şi între coaste, sub stern, mi se zbate o masă roşiatică, lipicioasă. Am făcut o incizie şi-am încercat s-o smulg c-o pensetă, dar .. am văzut  pictată iniţiala ta. O s-o mai las în mine, un timp, apoi o să ţi-o trimit prin poştă, într-o cutie de lemn.

Poate, drag prieten, ne vom întâlni la o cafea, în faţa unui răsărit sângeriu de vară şi vom interschimba demoni. Se vor cunoaşte şi împrieteni, sau urî toată viaţa.

Noi nu vom fi niciodată ‘unii care s-au iubit’. Oare.

tumblr_mnb5l4tnhF1qmu1ufo1_500

Legături brutale.

Posted in 7things on 22 mai 2013 by Ali Drg.

 Șapte, negativ, pentru plus infinit.

Nu ne cunoaștem, prieten drag, dar îmi apari în gând dimineața, din 7 în 7 zile, ca un semi-demon intern. Cred ca te-ai ciocnit de sternul meu în fuga ta nebună printre nervii spinali, căci de ieri mă doare orice zâmbet. Am rămas aseară, singură, pe plajă, cu amprentele tale pe retină și nu înțelegeam ce simt, așa că am întrebat Marea.

Și ea s-a sinucis în fața mea.

Știi, noi nu ne cunoștem, nu ne iubim, dar același sânge este pulsat prin amândoi. Și de ce ne-am iubi? Nu te cunosc. Nu mi-ai spus niciodată ,,Bună”. N-aș fi vrut niciodată să-ți știu numele, l-aș fi uitat după câteva minute. Mi-ești străin și etern suflet pereche.

Dacă ne vom cunoaște, prieten drag, să fugi de mine. Să fugi către nesfârșit, căci eu te voi răni. Eu nu știu a iubi. Eu n-am fost iubită, iar romantismul meu s-a stins de mult de pe cromozomi. În fața mea n-a apărut niciun străin care să-mi ofere, zâmbind, o floare. Și niciun cunoscut care să-mi cânte la chitară în mijlocul unei străzi oarecare. Eu nu sunt ca Ele, iar conștiința mea urlă de răutate. Frumusețea mea exterioară s-a topit de ceva vreme, iar cea interioară, a fost din totdeauna inexistentă. Demonii mei nu mă vor părăsi. I am just  a woman possessed by evil demons.

Iar tu, dragul meu, n-ai putea iubi un monstru.

 

Și de vei vrea să mă ai, răscolește-ți întregul sistem nervos de sute de ori. Construiește-ți un sistem de apărare împotriva mea, să am ce distruge când te vei apropia. Prezența mea îți va produce halucinații, și vei continua să te apropii. Eu am să te las, iar tu vei putea, dar .

Să nu uiți să mă săruți  înainte să pleci. Toți ceilalți au uitat.

tumblr_mia31wEJQs1rk4ovao1_500_large

 

Nonfulgere vii.

Posted in 7things on 20 mai 2013 by Ali Drg.

Oase îmbibate în Apocalipsă.

”omoară-mă încet, iubite, în secunda dintre primul și al doilea fulger. aleargă-mă printre tunete și nori sfărâmați. conturează, cu degetul arătător, o inimă ce-a fost cândva iubirea noastră. demonii tăi se tem de furtună. demonii tăi încă mă iubesc. demonii mei se îndrăgostesc de alții. dar,oare, încă se mai tem de tine?”

 Noapte posedată. Demonii ei urlă către oameni dar nimeni nu îi înțelege. Nimeni nu poate. A putea. Eu pot, tu nu poți, el ar putea să. Și nimeni nu încearcă. Tu te temi de monștri. Și-n cele 7 colțuri ale cerului negru apar linii ramificate, vii, care te caută cu sute de perechi de ochi însângerați și buze roșii, moi.

Dar, știi, prieten drag, demonii mei vor să se îndrăgostească de ai tăi, să îți zâmbească în zilele ploioase, să privească răsăritul împreună cu tine, să împartă ceașca de cafea și nopțile furtunoase, tunetele inimii și fulgerele zeilor somnoroși. Demonii mei nu mai vor să verse sânge, poate doar sângele tău pe pielea mea albicioasă și rece.

Cerul e tot negru și încă nu e 7. Și tunetele noastre, prieten drag, s-au stins.

Ți-aș scrie, acum, sute de rânduri în care să îți cer, prieten drag, să ne cunoaștem, dar să nu-mi spui numele tău, sigur îl voi uita până mâine. Mai bine să-l scrii pe încheietura mâinii mele stângi, iar eu voi zâmbi aiurea fără să știu de ce, ce, cum.

A murit și ultimul fulger. Chinul celest s-a sfârșit, iar eu. Tu. Nu ne-am zâmbit azi. Poate.

 

Collage

Interne.

Posted in Romance on 19 mai 2013 by Ali Drg.

Cândva, ți-aș fi jurat că-ți pot fi puls, chiar și viață. Dar tu nu știai că îți alergam prin dendrite cu moarte. Am pătruns în străfundurile existenței tale și ți-am aflat plăcerile carnale, temerile și controlam orice impuls nervos. Ți-am cunoscut demonii și am interschimbat coduri genetice. Mi-au dat și să beau vodkă și să fumez din narghileaua ta; aromele erau ciudate, activaseră în mine gânduri ucigașe; m-am abținut mult să nu îi ucid pe fiecare în parte.

Acum ascult sunetul sângelui care îți pulsează din ventriculul drept în artera pulmonară și memoria-mi e plină de replici dintr-o piesă de teatru, oarecare, pe care le tot încurc. Niciodată nu îmi amintesc numele piesei, e cea pe care știm amândoi că am jucat-o atât de bine încât până și tu, tinichea, ai început să plângi.

Câteva zile mai târziu îmi șopteai ca un nebun că mă iubești, iubeai, iubisei, iubit, sau poate era și un NU în față, un NU pe care nu l-am auzit niciodată de pe buzele tale vineții.  Ah, cum sună “te iubesc”. Rece, sec. Sunt cuvinte pe care n-am să le mai spun niciodată.

Oare ți-a spus cineva că nu te poți lăuda cu faptul că te-a iubit o roșcată?

Ar trebui să știi că interiorul tău nu se zbate-n lanțuri de fericire. Sete de răzbunare sau regret? Imbecilitate. Să nu cauți legături exterioare între noi. N-au existat niciodată. Dar știi, încă ne leagă ceva, și să nu mă acuzi, dar.

Demonii tăi s-au îndrăgostit de mine.

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Cerc spre patrat.

Posted in Romance on 12 mai 2013 by Ali Drg.

   Mi-ai promis c-ai s-alergi in cerc pana te voi iubi.

Mi-ai promis ca vom fi o sfera, ca parfumul tau va ramane impregnat in peretii camerei mele, cei plini de crema neagra de pantofi si urme de acid. C-atunci cand vei pleca, ma vei lua cu tine. Te-am lasat sa ma faci sa ma gandesc la viitor, sa aberez, sa cred ca poate vom avea un viitor comun, dar ma indoiam mereu si m-ascundeam, sa nu alterez iubirea ce mi-o declarai, pe-atunci, pana-n panzele albe.

Dar ai alergat in linie dreapta.

Ai trecut prin 3 curbe si mi-ai jurat un patrat anorexic, care mai tarziu, din iubirea noastra, va fi devenit un cub. Dar patratul s-a stins, si noi, odata cu el. M-ai invinuit ca te-am iubit, si c-am plecat, in timp ce schimbai asternuturi murdare cu altele si mai murdare, femei frumoase cu altele si mai frumoase al caror nume nici nu-l stiai, sticle de vodka goale cu altele pline, si ma intrebam cand te vei opri.

In timp ce tu alergai in linie dreapta, ca un vector fara directie si sens, intre axele Ox si Oy, eu ti-am scris poeme, romane, randuri pe care nu ti le voi da niciodata sa le citesti si pe care nu le-ai intelege. Ar trebui sa inveti sa mergi incet. Asa n-ai mai pierde definitiv ceea ce pretinzi ca iubesti SAU iubeai. ,,Sau”, pentru ca nu stiu a schimba timpul minciunilor din trecut in prezent.

Roscatele nu sunt frumoase sau urate, bune sau rele, cu chip angelic sau demonic. Roscatele nu te fac sa suferi nici chiar dupa ce le faci tu. Roscatele iubesc si renunta la ceea ce le face rau, ca semn de autoaparare.

Sa fii iubit de-o roscata, prieten drag, inseamna mai mult decat ai crede. Si stii de ce ar trebui sa-ti para rau, si tie, ca si oricui ar incerca sa faca schimb de vieti cu tine?

C-acea roscata am fost eu.

tumblr_kz4z9yE3Yk1qzjggvo1_500_large

Totem .

Posted in Legends on 11 mai 2013 by Ali Drg.

Zac, intr-o mlastina, capete de om.

Mizerabile, paroase; sange scurgandu-se din ochi

Si pete de smoala pe dinti.

Le iei de par, atarnand, si le asezi

Cu grija, unul peste celalalt,

Ca-ntr-un turn fara picioare,

Si fara cap.

Le imbibi in Arsenic si le lipesti,

Ca la primul cutremur

Sa nu-ti pierzi niciun cap.

Si zeci de perechi de ochi bulbucati

Privi-te-vor, fara de vlaga,

Mazgalind zambete sinistre

Ale spiritelor adanci,

Divizand lumina celor zeci de perechi de ochi.

Vei fi prins acele capete

Si le vei blestema,

In numele lui Lucifer.

Intr-un totem.

reuters-509b8d7129e16_large

Poem distrus.

Posted in Romance on 8 mai 2013 by Ali Drg.

   Ti-am promis un poem. Nu-l voi mai scrie, l-am ingropat ieri langa banca din parc unde mi-ai cantat prima data la chitara, si ultima.

 

  • Au fost niste zile reci, seci, in care n-am vorbit pentru ca.

In prima dimineata un ciot mi-a strapuns carnea de pe talpa stanga si s-a afundat aproape pana la os. Il simteam cum se ramifica in mine si in zilele urmatoare una din radacinile lui a ajuns intre coaste, impungand incet inima, in speranta c-o s-o sparga. Dar nu s-a spart. In zilele urmatoare, fiecare om care ma cunoastea imi lasa cate o zgarietura sau vanataie pe trup. Azi apar in fata ta, dezgolita, sa-mi vezi corpul pictat cu violet si sangeriu, asa cum nu-l vazusesi niciodata. Sau l-ai vazut de sute de ori, dar in acele ultime cateva zile ai uitat cum arata.

Ai uitat, cum sa uiti, nenorocitule.

Ai fost infectat cu un alt tip de nebunie. N-ai fost la doctori sa te consulte, la preot sa-ti acorde o ultima impartasanie, la psiholog sa te intelegi pe tine insuti. Te-ai lasat prins in panzele de otel ale nebuniei, si te-au transformat intr-un carmangeriu egoist. Un doritor de alcool, cofeina, iarba si femei. Pentru mine-s tarfe, imi cer scuze ca nu mai am putere sa nu le respect.

Te-ai intors, schimbat, si mi-am jurat ca nu te cunosc. Pulsul meu se apropia de starea de veghe, simteam un fior prin maini si totul se intuneca. A fost prima data cand iubirea pentru tine s-a speriat. Da, iubitule, mi-a fost teama de tine, teama de ce-ai devenit. Si-am preferat sa plec, fara sa-mi iau ramas bun, fara sa-mi doresc sa-mi iau vreodata. Pentru ca stiu ca, in urma, nu l-am lasat pe cel pe care l-am iubit atat de mult; pe el l-am luat cu mine, in amintirile dulci din serile pustii. L-am lasat pe acela de care mi-a fost teama. Da, teama sa-l simt aproape, teama sa-l ating, teama sa-l las sa ma priveasca.

A fost un drum scurt, dar mi-a parut ca fiind cel mai scurt catre Iad. Am renuntat la tine, si nu pentru prima oara. Dar te-ai intrebat “la care Tine am renuntat? Care Tu m-a ranit?”. Imi lipseste Tu pe care l-am iubit, dar nu-l mai regasesc deloc in nicio gena de pe cromozomii tai.

Dar n-ai sa poti citi. “Ma doare retina”. Te vei intoarce la superbele tale tarfe si minciunile pe care le amesteci cu alte minciuni, fara sa mai stii daca exista adevar sau sinceritate in viata ta. Cel pe care-l iubeam nu mai e in tine. Considera si tu, prieten drag, ca proasta care te-a iubit, a murit. Si n-a murit de buna voie si nesilita de demoni, dar acum e  fericita. Dar nu, sangele are o concentratie prea mare si trebuie diluat, asa c-am sa plec, poate nici chiar tu nu ma mai voiai in viata ta, asa ca bucura-te, tu te-ai ales cu partea usoara; eu am jupuit carnea de pe oase, tu cureti urmele de sange de pe masuta de sticla din bucatarie. Si venise sfarsitul de prea multe clipe, nu crezi?

Sa-ti amintesti, peste ani, c-a fost candva, in alta viata, o roscata ce te-a iubit, si-atat.

Pacat, iubite, ca Raiul nostru s-a transformat in Iad.

tumblr_mhg6tmm0v21s49goto1_500_large

tumblr_mj2tzzfIYd1rit42po1_500_large

large

 

Nocturne.

Posted in Romance on 2 mai 2013 by Ali Drg.

Vreau sa scriu un poem despre tine, sau despre moarte, dar esti inca viu asa ca sting lumina si adorm. Poate voi scrie maine, poate niciodata. Sa nu fii nemuritor. Iubesc sa scriu. As scrie un poem despre tine, despre cum zambesti, despre cum ma privesti, uneori ciudat, despre cum mergi, despre orice. As folosi sute de cuvinte inutile si as reciti cele 5-6 versuri de sute de ori, as incerca sa le modific si ar ramane intacte. Le-as scrie pe sute de foi albe din cea mai buna hartie si le-as arde pentru ca scrisul meu ar fi fost execrabil. Versurile ti le voi da sa le citesti, nu stiu prin ce mijloace, poate scrijelite pe oase, caci stiu ca asa vor trai vesnic, mai mult chiar si decat tine.

As fi putut sa scriu acum, dar sunt obosita, mult prea obosita, si simt o durere infernala la piciorul stang. Si e tarziu. O sa scriu maine, poate, iar acel poem va fi cadoul meu pentru tine, in semn ca ne cunoastem, caci n-am scris niciodata pentru tine, pana acum. Va rasari din fiecare celula, va trece prin hematii si se va bloca in coaste. Poti sa-l citesti si recitesti de mii de ori; cele cateva ganduri dispersate in sute de medii semi-transparente vor ramane impregante in memoria ta ca o pata de cafea care nu dispare niciodata, oricat ai incerca. Maine poti sa te mandresti si sa te lauzi, in fata lumii intregi, cu poemul ce iti e dedicat, dar va fi in zadar. E tot ce pot sa-ti ofer, prieten drag; totul, de la O roscata. Pe maine.

5195009797_3b60ef4ed7_z_large

Stare de veghe.

Posted in Di-tati` on 1 mai 2013 by Ali Drg.

N-am sa inchid ochii, caci te voi blestema. N-am sa lipesc pleoapele cu ceara neagra si n-am sa jupoi genele de pe cea superioara. Voi sta inchisa in cavoul ce-mi va fi calorifer si congelator, poate o alta viata, poate o eternitate. Gandurile nu mi se vor propaga in mai mult de 2 directii. Oasele nu-mi vor scartai iar articulatiile nu se vor sfarama.

Pielea imi va ramane alba, slinoasa, rece, catifelata-poate de la unsorile din ficati de pasare putreziti pe care le foloseam zilnic. Zambetul va fi sters, ca-ntotdeauna, rece, parca strivit de bataile inimii. Acea inima calda care a incetat sa traiasca pentru oameni. Parul, rosu, mereu rosu-sangeriu, al unei femei cu caracter demonic, torturata de propriile-i dorinte nebunesti lipsite de logica. Si acei ochi, inchisi, ce-au fost candva caprui, si in locul carora au ramas doua gauri negre intr-un craniu galbui, plin de panze de paianjen.

Plamanii s-au stafidit, ficatul miroase a mucegai iar creierul e doar o masa gelatinoasa, alba, ca o zeama de maduva. Parca am uitat si cum ma cheama. Imi aminteam doar initiala. A, cred.

Stiu doar ca mi-e frig. Si din ochiul stang scoate capul un vierme.

 

tumblr_mb4b9cllGZ1rb7x5ao1_1280

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 1,840 other followers

%d bloggers like this: